357. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă - 1 -)

                                               O recucerire a copilăriei

 1.

   Multe poveşti ale copilăriei se aseamănă între ele; pecetea o poartă nu numai timbrul specific al autorului ci şi dorinţa de a-şi „găzdui” cititorul în lumea fantastică şi fermecată a acelui colţ de rai din lumea de poveste a copilăriei, rostită însă „cu frumoasa lor îmbrăcare în cuvinte” cum rostit-a cândva N. Iorga. În cartea cu numai trei povestiri „2 lei spiriduşul 3 lei drăcuşorul”, Fănuş Neagu îşi deapănă nostalgia şi veşnicia unor clipe ale copilăriei, risipind din cufărul magic al metaforei, fragmente de basm desprinse din tencuiala unei proze cu care ne-a familiarizat odată cu apariţia romanului „Îngerul a strigat”. Povestind despre copilărie „ca şi cum s-ar fi suit cu adevărat la ceruri” cu suculenţa luminii; ca şi cum ar locui „într-un tril de priveghetoare” – cum ar fi spus poetul Nichita Stănescu -, mai că nu te întrebi: nu cumva o fi şi Nică a Petrei, pitulat pe undeva? – şi, râzând cu chicote de toată această harababură a întâmplărilor: „ieri l-a suit pe frate-su în spinarea câinelui., i-a legat picioarele cu o sfoară şi a luat câinele la bice, vrând să-l facă să se strecoare, cu povară cu tot, printr-o spărtură a gardului livezii”. Şi, uite aşa, trecem din poveste în amintirea unei zile, în care ne-am regăsit iarăşi copiii de odinioară, strânşi roată în jurul fusului care toarce ca un spiriduş caierul din furca înfiptă la brâul bunicii; care – iată cum! – „s-a înscris în noi ca o recucerire a timpului, pe care o datorăm mereu celor bătrâni”. Fănuş Neagu scrie „cu tâmpla sprijinită-n lună” – şi pentru cei mici, chemaţi să se întoarcă la copilărie (Ţara minunilor), adică mai precis spus, sunt la vârsta când “sar pârleazul”; dar şi pentru cei aflaţi la senectute “acolo unde-şi scapără amnarul tristeţea” - şi toate astea numai “ca să îndulcească eternitatea”. Cine va susţine, ca şi acel scriitor englez de care aminteşte Fănuş Neagu (al cărui nume, îmi scapă) – spunând că: "toată lumea minte când e vorba de trecut…”, va cunoaşte prompt replica scriitorului: “Înseamnă că n-a umblat niciodată prin stepă şi prin ecourile ei. Înseamnă că n-a văzut fauni jucând în jurul tufelor de busuioc din grădinile de pe malurile Buzăului şi ale Dunării”. A doua zi după 1 Mai, mă aflam la casa socrilor mei, de sub „poalele” Penteleului (Vârful Penteleului, se vede din ograda casei, ca şi cum s-ar afla la o aruncătură de băţ), mai exact, în grădina mare, ridicând un gard din plasă de sârmă. Cu fratele meu şi unul dintre finii mei, ca ajutoare. L-am întrebat pe fratele meu, dacă a văzut fauni jucând în jurul tufelor din grădina sa de la ţară.

- Fazani, ai vrut să zici!, m-a corectat fratele Niculae.

- Nu, fauni…, cum zice, undeva, Fănuş Neagu. În mitologia greacă li se spun, satiri, întruchipări omeneşti, cu coarne de ţap şi coadă, am completat eu, voind a-i arăta că n-am greşit cu nimic.

- Păi, ăştia-s draci, naşule!, m-a privit mirat, Sorin, finul meu, sperând că am dat-o pe glumă.

Numai de glume nu-mi ardea mie. Mi-am amintit de cele citite, undeva, sub forma unei schiţe scrise de prietenul de la Piatra Neamţ, Nicolae Ciobanu, despre o anumită capră, din aceea umplută de râie şi rugămintea celor doi nepoţi gemeni drăguţi, şi poznaşi ca nişte ieduţi, şi puşi pe fapte mari încă de mititei. Atât de frumos descrisese cunoştinţa mea, scena, că-i şi vedeam (în postura celor mari, de lângă mine) pe cei doi prichindei rugându-se, cu foc „moşului” să li se spună povestea. „Hai, Buni, spuni-ni Povestea Caprii Râioase, tehehe ruhuhugăhăhămi!...” . Şi, parcă mă vedeam, prin ceţurile vremii, pe mine însumi, rugându-mă de tata să ne spună şi el povestea Lui Cioc-de-Sturz, că, întotdeauna, ne-o spunea mai altfel, decât povestea mamei. Tata, chiar îşi juca, când avea chef de băsnit, rolul de personaj participant la povestea pe care o „broda” cu miorlăituri, behăituri, şoşeli, codeli şi momeli pe dinaintea noastră, ca să folosesc câteva expresii ale lui Nicolae Ciobanu.

- Draci, capre râioase ori ţapi…, ia-le cum vrei, finule! – am adăugat, renunţând la alte explicaţii. Şi, am continuat să mă opintesc asupra ţevii ce nu se lăsa, cu una cu două, convinsă să „înţepenească” în groapa făcută.

- Unu’ de pe la noi din sat… Auzi, naşule!?! Cică, lega botul caprei cu sârmă, să nu zbiere taman pe la prânz, când îşi făcea şi omul, somnul de frumuseţe… Tocmai atunci, se găsea capra să behăie ca apucata!, începu finul, o istorisire de la ei din sat.

- Şi, altă metodă, n-avuse şi acela?, îl întrebai, curios să aflu ce se mai întâmplase cu capra românului nostru, deranjat de la somnul lui „de frumuseţe”.

Mătuşa Sultana, vecina de peste drum de gard, pesemne, ne văzuse trebăluind la gard şi se apropiase, venind din spatele nostru. La cei 84 de ani ai ei, mătuşa Sultana, arată ca umbra unei lumânări, care abia mai pâlpâie, în candela vieţii.

- V-am auzit vorbind despre capre… Se opri şi admiră lucrarea începută cu plasa ceea de sârmă zincată care strălucea în razele soarelui. E bine că aţi început gardul la grădină, spuse ea, neştiind ce să admire mai întâi. Că-i zisei lu’ Sile al meu, pune mă oameni şi repară cu nişte cătină gardul dinspre răzoarele noastre, că uite, mai deunăzi o nenorocită de vulpe, se strecură printre lăstăriş şi ne fură cloşca cu pui din saivanul oilor şi celor două capre. O ţineam acolo, se învăţase cu oile şi caprele. Era, dintre primele care căzuse pe ouă. El nu şi nu, că pune el un laţ, în spărtura gardului... şi are să cadă vulpea. Ajunsă aici, îşi mai ostoi biata femeie, sufletul.

- Ei, şi a prins nenea Sile, vulpea!, întrebai eu.

Două lacrimi se prelinse pe obrazul mătuşii Sultana.

- Da, de unde?... Am găsit una din capre spânzurată în laţ. Fugise de pe izlaz, din turma ciobanului şi învăţată acasă, dăduse să se întoarcă la saivanul ei. Şi, taman prin laţul lui Sile a dat să intre... Să mor de ciudă, na! Tocmai capra aia roşcată şi frumoasă... Vai şi amar!... Se şterse cu colţul baticului, de cele câteva dâre cu lacrimi.

Mi-am amintit de mieluţul de care povestea soţia, tot aşa, unul care se prinsese în laţul lui nenea Sile. Pe vremea aceea, soţia avea şapte-opt ani, dar, ţinea minte scena aceea, căci mieluţul acela era jucăria ei. Unde se ducea ea, venea şi mielul. Erau nedespărţiţi, ca doi copii de joacă. Nenea Sile punea laţuri pentru blana vulpilor, pe vremea aceea. Ce necaz mai fusese! Acum, de, pentru o cloşcă şi puii ei. Nu se învăţase minte nenea Sile. O păţise şi el.

- Păcat de capră, mătuşă Sultana..., arunc şi eu o vorbă.

- Bine că faceţi gardul. Poate, n-o mai veni, afurisita de vulpe. Şi, o vedem cum îşi şterge din nou lacrimile, şi porneşte încet, la fel cum venise, ca umbra unei lumânări, de această dată, pieptiş cu panta dealului, spre poarta de la ieşire.

                                                             (va urma)