vineri, 10 mai 2013

358. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă -2-)




    2.                                              Somnerii

   Constantin Deneş, scriitorul buzoian care trăieşte în Nehoiu, nu-şi propune, în cartea de proză scurtă „Somnerii”, să-şi „distreze subţire” cititorul, - cum ar spune G. Funica de la Focşani - ori a-l mântuii prin jocurile lui de limbaj, dar să contribuie în stilul ei participativ, la salvarea a ceea ce este omenesc în om, într-o perioadă, în care omenirea pare cuprinsă de nebunia vitezei şi al derapajului logoreic, probabil că da. Cititorul găseşte în aceste povestiri, o lume aşezată în cumpăna dintre miraculos şi firesc, o lume cu obiecte şi întâmplări, în care află şi obişnuitul, şi neobişnuitul. Adică, exact o lume ca asta, în care noi, tocmai ne chinuim la mine la ţară, să montăm un gard. C. Deneş are un vicleşug al narării, în felul în care îşi încheie povestirea, făcându-şi părtaş la acţiune şi cititorul şi, împacă poezia unei proze, cu epicul întâmplării. În alte povestiri ale cărţii, autorul pune ordine în dezordinea realului pe care îl reconciliază cu poezia şi lumea urbei în care se desfăşoară şi, o face cu intransigenţa  unui tehnician vizionar al anecdotei cu tâlc. „Dialog” – pare o scenetă între două personaje de drept să asiste la spectacolul lumii (Dumnezeu şi sfântul Petru), prezentată ca un joc de copii, personaje aflate într-o zbenguială prin enigmatice canale lumeşti, prin care pătrunde, însă, un Dumnezeu de dat la vicleşugurile şi coţcăriile celor care pun la cale totul. Aşa încât, sceneta, se transformă într-o sărbătoare a vorbelor rostite cu duh, având ca miză jocul “ăsta cu oameni” şi, la care tocmai Dumnezeu se gândise (aşa tam-nisam) să-l încheie. Taman acum când vorba sfântului Petru :„abia devenise interesant”. Ceva asemănător celor din schiţa prietenului nemţean, Nicolae Ciobanu. Când, taman, ieduţii gemeni, Degeţel şi surioara lui, se-ntrec, ca nişte „mori desferecate”, în a-i povesti moşului cam tot ce au tras ei cu urechea şi au auzit „de la miss-institutoarele ci vorbeau di-ali lor”, numai ce-l auzim pe „băsnitor”: „…Amu’ sunteţi pre miticuţi… Hai, mai bini să vă spui o poveste di-a me’…”, ceea ce îi determină pe micuţi să procedeze, ca şi Dumnezeu din schiţa lui C. Deneş. Adică: „Uuuăăă – căscară ei la unison – nooouooăăăă ni s-o făcut uuun sooomn!... „. La C. Deneş, petrecerea vorbelor rare devine şi mai interesantă abia când discuţia între Dumnezeu-sf.Petru, porneşte de la acea întâmplare petrecută pe pământ: „mai precis la un chiolhan între anahoreţi” când Dumnezeu s-a pomenit „vizat de un călugăr beat cu următoarea meditaţiune... ia numai odihna somnului, care nu-i rea, numai că şi pe ea a-i pus-o în socoteala zilelor, ceea ce, în felul ăsta, nu poate fi decât o hoţie a zarurilor!”. Şi uite aşa, nedumerirea Domnului, devine cheia unui dialog presupus-intuit ca punct de plecare a unei proze aparent umoristice. „Ştii bine că nu pot face nimic, am născocit jucăria, am întors cheiţa, i-am făcut loc împrejur, şi maimuţica a plecat dintre palmele Mele”. Uneori, şi Domnul se mai întreabă: „găseşti că am greşit Eu cu un lucru făcut de Mine în Haosul ăsta?”. Într-o altă povestire, intitulată „Ţaţa Tina”, care e întâmplarea unei zile oarecare, „s-au întâlnit în tren ţaţa Tina şi domnul Dicu”, şi care, devine în viziunea autorului, un tablou grotesc, în care pătrunde, însă, un personaj insolit, ţaţa Tina, fostă ceapistă „frustă însă nu vulgară” şi domnul Dicu, un civil „cizelat”. În rest, lume pestriţă într-o zi de târg, stând cuminte în tren şi comentând: „precum că bezeneul, adică Buzău-Nehoiaşu pe scurt, intră în privatizare.” Aşadar, culori pestriţe jovialitate, zarvă printre pasageri, iar din această întâmplare autorul îşi ţese intriga şi o arată printr-un râs sănătos de om mulţumit de felul în care se dau cei doi la taclale şi ne arată numai ceea ce este spectaculos şi uimitor. Astfel de amintiri alcătuiesc un calambur al discuţiei din care cititorul are un câştig garantat: umorul sănătos. Astfel că, mai cu-o glumă, mai cu alta, gardul nostru din plasă de sârmă zincată, se ridica şi cobora spre fundul grădinii, văzând cu ochii. Nu răsuna „un hohot de râs” ca-n „Iarmarocul de la Sorocinţî” a lui Gogol, dar, mai pe aproape. Din când în când, mai lăsam uneltele în iarbă şi-mi făceam cale peste drum, la beciul casei socrilor, unde ţineam la rece sticlele cu bere. Că munca-i muncă, vorba-i vorbă, dar, nici broasca nu cântă pe uscat, nu? Iar pe drum, pe cine văz? Nea Sile al mătuşii Sultana, cu sticla din plastic de două kile, cu bere, la subraţ, cobora dinspre magazinul sătesc. „Na, să vezi, că tot despre capra aia o să-mi spună şi nea Sile…”, gândesc eu. Dar, moşul, are altă vorbă cu mine. Mă întreabă dacă i-am rezolvat cu taxa radio şi taxa tv. la şandramaua moşului Stan (decedat demult), dar moştenită, acum de el. I-am făcut semn (moşul nu prea aude bine), să fie liniştit, i-am rezolvat problema, pe anul acesta, că de la anul, trebuie să reluăm problema. Aşa cere legislaţia. Mă uit că un colţ al cămeşii, stă ridicat şi i se zăresc izmenele albastre pe dedesubt. Reţine gestul meu, dar trage şi mai sus de colţul cămeşii, lăsând să se vadă, mai abitir, alea izmene. Le spun, finului Sorin şi lui frate-meu, despre întâlnirea cu nea Sile, fără să ocolesc isprava moşului, cu izmenele. Mi-o întoarce frate-meu Niculae:
- Îl mai ştii pe nea Izmet, de la noi de la Tătaru, din Dobrogea? Acela purta izmene şi vara, că-l întreba câte unu’, mă nea Izmet, tot cu izmene, tot cu izmene? Tătarul nu se supăra, ba din contră, o dădea pe glume, cică, ăhăăhă, le port până la 31 august, când le dau jos, apoi iar le iau de la 1 septembrie, încolo!...
- Bună berea, naşule!, îl aud pe finul Sorin, în dreapta mea. Are dreptate, finul. Dă-l încolo pe tătar şi mai lasă-l şi pe nea Sile, în plata lui. Ne turnăm în cănile de porţelan, încă un rând. Stăm jos pe iarbă şi ne savurăm conţinutul rece din căni.
- Era unu’ la noi în sat, naşule!... tare îi mai plăcea băutura. Baba lui îi cam pitea sticlele şi damigenele. Dar, norocul, tot pe el îl căuta. Într-o primăvară, vede el, că pe un rând de vie, din grădină, se cam lăsase pământul în jos. Ce şi-o fi zis omul!?! Ia să sap eu în locul acela, n-o fi fost ceva dedesubt, cândva, de s-a lăsat tocmai acum, de la ploile astea? Şi dă-i şi sapă, şi sapă, până descoperi o groapă, în care, învelite în ţoale vechi, baba lui ascunsese mai multe sticle înfundate, pline cu vin. Chiuia şi dansa, omul, de aşa noroc, căzut ca din senin. Le-a cărat pe toate într-un loc ştiut numai de el, a astupat la loc groapa, şi n-a mai zis nimănui despre norocul ce a dat peste el. Şi, azi una, mâine alta, pe ascuns fără să-l vadă baba lui, ca să nu-l ia la rost. În vară, când au sosit copiii, în concediu, ca toţi cei plecaţi de acasă de la părinţi, omul ce zice: „Ia măi femeie o sută de lei şi fă cinste copiilor, cu ceva bun de la bufet, să ne cinstim musafirii”. Femeia ia banii şi dă fuga. Dar, nu la bufet, ci, ea cu graba, puse mâna pe-un hârleţ şi, cu grabă, în vie, acolo unde ştia ea că ascunsese comoara cu sticle înfundate. Ce gândea ea, na, că m-am făcut şi cu banii iar vinul pitit, e, başca! Tocmai bine or picat, toate. Şi, dă-i la hârleţ, de sapă şi sapă… Că omul, din casă, tot văzând că femeia lui nu mai vine, şi nu mai vine, doar n-o trimisese peste pământ, la dracu-n praznic, ci numa’ la o sută de paşi, după o sticlă cu vin, la bufetul aflat pe uliţa lor, iese nerăbdător la poartă, doar-doar s-o zări hăbăuca lui de babă. Şi, numa’ ce o vede şi pe baba lui, da nu dinspre drum, ci mutându-se agitată, când pe un rând de vie, când pe altul, că încurcase femeia rândurile şi nu mai ştia de locul însemnat, cândva, tot de ea. „Ce faci, zărghit-o acolo? Unde te-am trimis eu şi unde te-a înţărcat dracu’ pe tine? Să ni se lungească gâturile, şi tu, ai dat în mintea nebunilor, uite la ea… Să nu-ţi faci cruce, pentru una ca ea? Ce cauţi fa, acolo, în mijlocul viei, că doar n-o curge vinul, din butuci prin pământ, şi nu ştiu şi io?” „Mai taci dracu din gură, nebun eşti tu… pe-aici trebuie să fie”, se oţărî femeia. „Ce să fie, fa?” „Sticlele alea cu vin, le-am ascuns pe undeva, p-aici, astă toamnă…”, bruftului cu gura, baba, şi înfigea cazmaua, tot mai abitir. „Mă, da proastă, te mai am… Păi, de când le-am păpat eu, p-alea… ăhăăă, să fii tu sănătoasă! Ia uite, tu le pitiseşi acolo, şi eu care credeam, că au căzut din cer?”, se miră omul…
Eu, frate-meu Niculae, ne ţineam cu mâna de burtă, de atâta râs pe noi.       
 - Eheei! Da’ ce-a fost la gura babei, merită a fi spus, naşule! „Înecate-ai să te îneci, hodorogule! Cădea-ţi-ar din cer, sticlele alea în cap, să te saturi odată! Antichristule! Boleşniţa naibii! Pârli-ţi-ar dracii, gâtlejul acela”… Şi dă-i, şi dă-i… Ieşeau blestemele, din gura babei, ca fumul de pe hornul casei.
- Şi, acela, ce zicea”, întrebă, curios, frate-meu.
- Ce să zică!?! Râdea de baba lui şi o făcu şi el, hoaşcă bătrână, că nu i-a ajutat Dumnezeu, că aşa-i trebuie, să mai ascundă ceva, de bărbat, d-alea îndreptăţite…
   Da! Interesantă şi cu tâlc în ea, povestea finului Sorin. Nu-i aşa, că-i tare ciudată şi diferită lumea asta a noastră, spuneţi voi! De aia, ne şi merităm unii pe alţii.
                                                       (va urma)   


2 comentarii:

  1. "Nu-i aşa, că-i tare ciudată şi diferită lumea asta a noastră, spuneţi voi! De aia, ne şi merităm unii pe alţii. "

    Juust!
    Mai că-ni pAri a rău, că n-am fost de ajutor la-ntinsu'gardului cela din plasă... Mai ales că posed şi urechi de poveşti, şi gîtlej pentru bere. Numa'că eu prefer stecla ceştii ori păharului, spre marea ciudă a Ninei că-n trei decenalii de convieţuire nu m-a dezbărat de obicei...
    Însă, cercaţi şi dpmniile-voastre a face gîl-gîl, gîl-gîl la ulcică şi-o să simţiţi că nu iese decît cogîlţ-hîc!
    Parol!

    RăspundețiȘtergere
  2. Heei..., bădie Culai, de-ai fi fost dumneata la o azvârlitură de băţ, tare ne-ar fi prins încă o mână de ... povestitor, acolo. Cu farmecul mătăluţă, noi doar om fi căscat gurile şi nici n-om fi apucat a le închide bine, că iar le-am fi căscat... cam acelaşi lucru cum îl făceam şi în copilărie, dinaintea bunicului, când îl prindeam, în zilele lui bune, fără pică pe nepoţi, că-i mai da iama prin bostană, când soilea cu adevăratelea înăuntrul cerdacului. Am fi reînodat vremurile lui bădia Creangă cu bădiţa Mihai. Cine ştie? Poate c-o fi ceva adevăr şi în asta. Cât priveşte ulcica ori paharul de bere, nu-i bai, mai avem şi pentru continuarea poveştilor, ce s-au pornit, odată cu gardul acela, la vale. Doamne ajută!

    RăspundețiȘtergere