N-am inventat noi calul de lemn
„Ce s-a întâmplat cu mine?”, a fost prima întrebare pe care, celebrul
personaj al lui Kafka, Gregor Samsa, transformat, peste noapte, în gândac, şi-a
pus-o. Acum un an, vizitând Thermopyle, eram convins că statuia gigant, cu
suliţă, fusese ridicată de autorul ei, vrând a simboliza, omul erou, cu fruntea
atingând cerul, acel tărâm, socotit de drept al zeilor. Nici unui copac nu-i
este îngăduit a ajunge până la cer, dar unui om muritor ca Leonidas? Ce s-o fi
întâmplat cu mine, de am dorit a face un mic ocol, în drumul spre Atena, pentru
a revedea Thermopile? Cineva spunea, cândva, că nici o palmă nu poate să le închidă
poeţilor gura. Un răspuns, cred că l-a dat Nichita, când spunea poetului să aibă
totuşi puterea de a se lăsa muşcat „de te miri cine ştie ce gură/ de te miri
cine ştie ce câine”, fie el şi regele înscăunat vremelnic în funcţia în care a
fost numit, nu pentru că lui i s-a cuvenit tronul ca urmare a nu ştiu ce merite
demne doar de zei sau regi – şi dintr-o dată, chiar se crede rege sau zeu. Ajunşi
la Thermopyle, facem poze în faţa statuii regelui spartan Leonidas, eroul care
cu numai 300 de spartani şi 700 de soldaţi greci găsiti prin părţile locului,
au ţinut piept celor un milion şi jumatate de persani conduşi de regele Xerxe.
Citim pe panoul postat la faţa locului (în limba engleză şi greacă), că aici
s-a dat una din cele mai vestite bătalii ale istoriei, după Herodot. Trei zile
a durat bătalia, o mână de spartani obţinând oprirea trupelor lui Xerxe în
drumul său spre Atena. Trădarea (la modă şi azi) a pus capat bătaliei şi vieţii
eroului de la Thermopyle (480 î.e.n.). Dacă muntele din spatele Thermopylelor
(Kallidromos) ar vorbi, ehei câte multe altele n-am afla noi despre trădările
ce au avut loc acolo. Mă aflu dinaintea muntelui cu pricina. Îi admir
înălţimile şi, curiozitatea mă face să mă apropii de stânci şi să le pipăi
îndeaproape. Sigur, nu urmele trădării antice4 căutam a descoperi eu, în ele.
Voiam doar, să se ştie că le înţeleg tăcerea de stâncă. Nu ştiu ce e mai
păgubitor, îmi sună în urechi o frază, să ai încredere în ai tăi, în toată
lumea, ori să te îndoieşti de cei din jurul tău şi să bănuieşti pe toată lumea?
Herodot preciza, că după incendierea Atenei de catre persanii lui Xerxe, acesta
a cunoscut o înfrângere zdrobitoare în lupta de la Salamina, sfărşind şi el pe
tronul persan tot datorită unei trădări de la curte. Trădările aduc după ele
alte trădări. Vorba românului: cine seamană vânt culege furtună. Cât de trist,
trebuie să fie Dumnezeule, cât de trist (să constaţi şi azi) că trădarile, fie
ele şi de aur, nu s-au oprit. În „Iliada”, trădarea regelui Agamemnon l-a
mâniat, înt-atât pe Ahile, că nici victoria troienilor împotriva alor săi, nu
l-ar fi putut îndupleca să mai intre în toiul luptei. Zeii de odinioară
particicipau alături de muritori la bucuriile ori necazurile lor zilnice. Pe lângă
măreţia zeilor de odinioară, oamenii greci, azi, par resemnaţi. Nici măcar nu
par a fi inventat, cândva, ilustrul cal de lemn. Nici măcar nu-şi mai amintesc cei
de dincolo de marea Ionică, că l-au dat cândva pe Don Quijote mergand în deşert
şi strigând, iar strigătul său a acoperit o vreme glasul zeilor. Aşa încât Don
Quijote, înţelegem noi, nu s-a născut în zadar. Neavând aripi, precum se spune
că aveau zeii, omul e totuşi cea mai izbândită făptură pe pământ. De ce uită
asta şi nu e demn pentru a conduce cu cinste lumea după plecarea zeilor? Oare
doar „se întâmplă că obosesc să fiu om”, cum spunea Pablo Neruda? Ori, răspunsul
e numai în fiecare dintre noi ? „De ce o fi lăsat Herodot, acele istorii despre
acest rege Leonidas?”, m-am mai întrebat, acolo la Thermopile, privind statuia
omului cu suliţa gigant într-o mână. Să-mi fi amintit, oare, ce-i spunea
Agamemnon lui Ahile, la întâlnirea ce avusese loc sub ochii lui Ulisse, la
coborârea în ţinuturile lui Hades? „Deşi eşti mort, dar numele-ţi nu moare”. Demodoc
orbul, cântăreţul întâlnit în „Odiseea”, avusese şi darul cântecului , dar şi
amarul întâmplărilor rostite, astfel că doar de la el am aflat de sfada lui
Ahile cu Ulisse. Demodoc cântă atât de bine despre faptele războiului troian de
parcă ar fi fost el însuşi de faţă. Să fi fost Homer în persoană? Ori vreun
scrib oarecare i-a pus dinaintea lui Homer toate acele însemnări? Până când
sabia răspunsului nu se va rostogoli şi peste cei care ne judecă (deşi n-au
nici un drept s-o facă), aşa cum a căzut peste capăţâna Brâncoveanului nostru,
demn însă de crucea ce i-a fost încredinţată, autorul acestor rânduri nu va da şi
alte lămuriri la întrebarea „de ce scriu oare eu, despre călătoriile mele prin
Grecia”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu