386. Creează lumea cu ajutorul cuvintelor

 Creează lumea cu ajutorul cuvintelor

    „Dar mi se pare că nu uit şi eu să-mi arăt vitejia;/ Ba dimpotrivă, stau veşnic în frunte pe câmpul măririi”(C. XIII, v. 254-255). Bănuiam! „În poezie merg pe mâna (gândirii mele infidele), în proză merg şi pe mâna (gândirii străzii)”– spunea LIS în „Cartea zădărniciei”, chiar dacă regreta că nu e mai inspirat şi mai senin, în tot ce întreprinde. E dreptul său să lase un mesaj către cititorii săi. Asta încerc şi eu să sugerez aici şi cititorul meu simte că la masa de scris (Teba mea!) şi eu sunt tot un demon cu oarece sensibilitate literară. Hăituit, aici, e doar cititorul, care nu ştie ce-i această imitaţie pitagoreică a unui altfel de dialog platonician şi crede că ceea ce ne va pune oprelişte gândirii noastre, e singurătatea şi spaima că tot ceea ce se va produce aici nu se va transforma în fapt estetic. Aş vrea doar să-i reamintesc acestui cititor al meu, cele spuse de Homer: „Moşule vorbit-ai/ Frumos de tot; nimica fără cale/ Şi de prisos n-ai spus. Avea-vei dară/ Şi haine ce pofteşti şi toate cele/ Ce se cuvin unui sărman ce vine/ Jăluitor. Dar mâine dimineaţa/ Din nou rămâi cu zdrenţele pe tine” (Odiseea, C.14, v.696-702). Aventura, gândurilor, de după cei 3144 km prin Grecia, continuă... Grecia, asemeni Afroditei, născută din valurile mării Egee, a rămas mult în urmă. Iar eu, sunt trist ca un copil căruia i s-a furat jucăria preferată. Copil încă, mă mai urmăreau ochii trişti până la căinţă ai fetei de tătar, vecin cu noi, un arnavut, nu se ştie cum pripăşit prin mahalaua noastră. Mă mai urmăreşte şi azi chipul fetei, brăzdat ca de boala cea  mai sfâşietoare a tristeţii şi singurătăţii pe lume şi, am înţeles abia acum, privind uneori şi la semenii din jur, că boala aceasta activează, în astfel de suflete, ura năpraznică împotriva tuturor celor care încearcă să dea din aripioare mai frumos decât îngerul care se visează că este. Ca cel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice, ascultând şi de sfatul bunicii de a mă ruga la Dumnezeu, ca leac pentru o eventuală mântuire, gândul mă trimite acum la rostirea filosofului care înţelesese că „Dumnezeu nu s-a retras din lume după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. Aflat pe Delphi, mă gândeam, că Alexandru Macedon (cel care dormea cu Iliada sub pernă), era cel care spusese ceea ce, muritorii, de după el, aveau să-i interpreteze cuvintele, în diverse moduri. De fapt, ce spusese? Ţinuse în palmă, una dintre monedele cu care îşi plătise ostaşii şi, nedumerit, făcuse următoarea remarcă: „Ai îmbătrânit generale! Aceasta e moneda pe care ai bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela şi erai chiar Alexandu Macedon”. Stau şi mă întreb... Dar, dacă tot stau şi mă întreb, trece ziua. Şi atunci ce va zice cititorul meu? Unii, caută ironia („cineva zicea că ironia este zâmbetul cu care creatorul cercetează o buburuză” – după I. Druţă), alţii neprevăzutul întâmplării, iar cei care vor mai mult decât o aventură, găsesc mai mult decât o aventură. Dar cei înclinaţi să caute mai mult, vor găsi mai mult, dacă mai ar, şi semăn şi eu, încă o dată ogorul. Akaki Akakievici din „Mantaua” lui Gogol, autorul cu care m-am încercat în „basme”, în recenta mea carte, „Balaurul mărilor”. Să dai, astfel, încredere, în ochii celor ursiţi încă de la naştere a aduce voia bună în jur, şi lacrimi în ochii celor care simt că, numai astfel, se vor uşura de toxinele răului pricinuit lor de mulţi alţii, iată ţinta la care am jinduit. În ce mă priveşte, îţi reamintesc cititorule, că firimitură cu firimitură s-a constituit cândva „Livada de vişini” (a lui Cehov), iar sunetul toporului, ce prinde a muşca sub ochii spectatorului, din lemnul însângerat al vişinilor, cutremură şi azi lumea. O lume, creeată de scriitor, cu ajutorul cuvintelor. O lume, care tinde spre cea a lui Dumnezeu, fără să o atingă vreodată. Să continui, aş vrea, dar mă opreşte strigătul lui Diomede (Iliada): „Cine eşti tu şi din ce neam, de oameni, alese voinice?/Nu te-am văzut înainte vreodată pe câmpul măririi”. Nu am cum, a da o replică unei astfel de întrebări.