Notă: Exponate din Muzeul de Arheologie de la Atena...
Mitul
şi destinul cântăreţului
Cititorii mei, pe bună
dreptate, se vor întreba: de ce trebuie să se dezvinovăţească poeţii pentru că,
unul ca Femios, îşi depăşea condiţia de „cântăreţ” al momentului? Să-i dăm
crezare lui Femios, când îi spune lui Ulisse, că le-a cântat peţitorilor „fiind
mulţi şi tari şi ei m-au silit”. Încă de pe atunci, poeţii erau şi primii
vizaţi, trimişi la ocnă, în exil... etc., fiindcă au cutezat să înfrunte ceea
ce, niciodată, nu era de înfruntat. A păţit-o, mai apoi, Ovidiu Publius Naso.
Femios, primul care înţelege riscul la care se supune, cântând liber, se supune
peţitorilor, se supune lui Ulisse... şi aşa mai departe, îmbrăţişând totdeauna
genunchii puterii. Să-l dispreţuiesc eu acum? Păi, dacă n-ar fi făcut astfel, ar
fi fost ucis precum un om de rând, iar cântecul său ar fi amuţit pentru
totdeauna. Notam, într-unul din eseurile mele despre una din cărţile poetului
LIS, următoarele: „Nu ne vom asocia închipuirii iscusitului cavaler al Tristei
Figuri, cum că, în încăierarea de la hanul unde a năzărit-o pe Dulcineea, s-ar
fi crezut transportat în timpul încăierării pe câmpul lui Agramante...”.
Altfel, poate aş fi fost un cititor care încă nu l-a citit cu asiduitate pe LIS
şi, după această încercare, părea a-mi sosi şi mie rândul să nu-i mai citesc pe
înţelepţi şi, ca într-o vale demnă de plâns, ar trebui să mă las acum în voia
instinctelor, pentru ca imaginaţia să zburde. Dacă nu ar fi aşa, deceniile
viitoare îmi vor da, ori nu, dreptate. Trebuie însă să vă mărturisesc – că
sunt, la rându-mi, un vector al demonstraţiilor mele –, că aceste erori pot fi
fatale sau geniale. În fond, nu acelaşi ecou îl poţi genera „povestind” (pur şi
simplu) sau însăila în pagină, pure abstracţiuni. Această ultimă alternativă a
eroului descris – cel care a şi trecut graniţa dintre mit înspre actualitate,
va trebui repede diagnosticată, sau, mă rog, tratată cu maximum de seriozitate.
Dar ce-ar fi spus Gogol? – mă îndemni tu, cititorule, cel ascuns în elegia
nichitiană, care în loc de degete are cinci mâini. N-avem decât să căutăm
răspunsul printre scrierile autorului rus: „Dar pe această fiinţă neînduplecată
nenorocirea se prăvălise la fel de fatal ca şi peste cei mai mari regi şi
stăpânitori ai lumii...”. O emoţie copleşitoare devenită, iată, o nenorocire.
Acesta da ghinion, vei spune dumneata, cititorule! Altfel, rostul acesta, adânc
(pentru înţelegerea celorlalţi) ar fi putut avea ceva din ceea ce Eumene îi
reproşa „jălosului moşneag” (Ulisse – n.n.): „La mine soarta, nu căta pe
voie”... adică lipsa lui de rost. Ar trebui poate să reamintesc, aici, discuţia
avută la pescuit de Serghei Ivanovici cu fratele său, Levin, din Ana Karenina. O redăm: „Iarba spune
apei: legăna-te suntem, legăna-te, şi de vânt bătute...”. Iar Levin îi răspunde
(total pe dinafară): „– Nu cunosc ghicitoarea asta”. Ani de zile, nopţi şi zile
nu? – poţi dumneata, cititorule, măcar o clipă, poftim: o clipă din viaţa fie
şi a unei furnici; dar ca să constaţi că apropiindu-te de finiş, după ceea ce
ai alergat de o viaţă, că totul va fi fost degeaba, că moartea e ultima
treaptă, că de aici poate începe altceva, şi că totul e posibil de aici încolo,
după ce ai trăit uneori o emoţie copleşitoare, chiar ar fi o nenorocire. Se pot
întâmpla multe. Doar să mori nu! Acum, cititorule, trebuie să realizezi, că
tâlcul poveştilor de rezistenţă îşi au cheia lor în fabuloasa adolescenţă a
celor care le-a scris, iar lumea care va veni după noi nu va trebui să le uite.
Aici, chiar trebuie să redau spusele sirenelor care îl tot ademeneau pe Ulisse:
„Ulisse lăudate, vino-ncoace,/Tu slava nalt-a neamului arhaic,/Opreşte vasul să
ne-auzi cântarea,/Căci nu vâsli vrun om pe-aici cu vasul/Vreodată fără să
ne-audă glasul/Ca mierea de plăcut din gura noastră” (Odiseea. C.XII,
v.258-263). Ridicăm cartea deasupra capetelor şi aducem slavă scribului care a
notat aceste impresionante cântece. ...Despre
"strădania obstinată a scribului" (ca să-i răspund poetului şi
preietenului Ion Lazu), mi-a fost dată, prima lecţie, de Homer. Despre
"odiseea", mai întâi, a lui Ahile în războiul troian, mai apoi, cu
cea a lui Ulisse pe drumul de întoarcere către casă. Fără acest cântăreţ, pe
numele său Femios, Ulisse ar fi sfârşit altfel (nesemnificant), printre
peţitorii Penelopei, iar noi n-am fi scris, iată, după câţi ani?, de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu