Notă: Printre exponatele de la Muzeul de Arheologie din ATENA: Zeus, Afrodita, Dionysos, masca mortuară a lui Agamemnon...
Femios, subtilul
tâlcuitor de semne
Despre Ulisse, autorul său spune, că „nemernici amar de ani pe lume”,
fără ca nimeni altcineva, să nu fi auzit de dânsul. Două feluri de intuiţii ne
conduc pe firul întins de Homer, în labirintul cunoaşterii patimilor sale. Prima mea intuiţie: acumulările primelor
lecturi (folclorul, miturile, Homer şi Ghilgameş întâiul...). Gândul oricărui
muritor de pe acest pământ, e să se aplece asupra tărâmului pe care a văzut
lumina zilei şi, asemeni lui Ulisse (aşa spune Homer), „măcar şi fum să
vadă/Ieşind din vatra lui, şi-apoi să moară”. Cum spune Homer, zeii „ţeseau”
(vezi C.I, v.27 din „Odiseea”), şirul de evenimente care punea amprenta pe
viaţa unui om, dar nu interveneau asupra lor. Singură, Atena (aflată în disputa
cu zeii) profită de turnura discuţiei purtată (în prezenţa lui Zeus) dintre
Neptun şi Minerva, şi spune răspicat, dacă vinovaţii războiului troian îşi
merită soarta, cu atât mai mult, asupra nevinovaţilor ce se abate o soartă rea,
se cuvine ca zeii să intervină spre a-i ocroti. „Dar noi să chibzuim aici cu
toţii”, trage concluzia, marele Zeus. Aşadar, salvarea se află în mulţimea
sfaturilor. Homer îl are alături pe Demodoc şi pe Femios. Femios, cel care
apare în mijlocul peţitorilor Penelopei, prin cântul I. „Nu-s vinovaţi poeţii”,
sugerează Femios. Abil, acest cântăreţ care-i spune lui Telemah: ”Eu nu sunt
ghicitor şi nici de semne/Tâlcuitor, dar iată-ţi dau de veste/De mai nainte cum
mă-nvaţă zeii/Şi cum socot că trebuie să fie” (Odiseea: C.I, v.278-281). Cu alte
cuvinte, spunea Femios, era în puterea lui să-l cânte şi pe Telemah, ca pe un
zeu adevărat. Dar, oare, stă în puterea cântăreţilor să-l slăvească pe om, ca
pe zei? Când omul uită că e muritor, scrie poeme cu care va trebui să treacă fluviul cel mare, cândva; în rest,
înşiră şarade pentru urechea timpului,
căruia i s-a împotrivit până şi Şeherezada de-a lungul celor 1001 de nopţi.
Abia după aceea, s-a inventat tragedia antică şi toţi am căzut în plasa
iscusitului Ulisse, din care ne-a mai trezit doar împunsătura de lance a unuia
ca Don Quijote. „E un semn al morţilor strecurat printre cuvinte” – cum
glăsuieşte cu tâlc un alt poet contemporan nouă. „Să nu te naşti este, fără
doar şi poate, cea mai bună formulă care există” (Emil Cioran). Până atunci (până
la sosirea trenului) – nu al lui
Lopahin, din Livada de vişini, nici
al lui Godot din o altă faimoasă piesă – ci unul imaginar, spaima
„sinucigaşului” poet, care le cânta peţitorilor, chiar în casa lui Ulisse, se
mulează foarte perfect pe dorinţa sa de a cerşi, cu orice preţ, această nobilă
spaimă a creaţiei. Parcă, Montaigne
zicea, că orice raţionament în critica literară e ca un vas cu două toarte de
aur. Ai dori să-ţi aparţină amândouă dar nu ţi se cuvine decât una. Ca să mă
explic cumva (nu ştiu de ce ar mai fi nevoie), o să reproduc cele spuse cândva
de Gogol: „Mi se pare că una dintre marile fericiri de pe lumea asta e să-ţi
poţi împărtăşi simţămintele şi impresiile”. Am căutat, în Grecia, să citesc pe
feţele oamenilor, visele care-i croiseră, odinioară, drumul lui Ulisse. N-am
putut desluşi nimic din ceea ce crezusem la plecare. Pe cerul Greciei, câte
păsări nu zburau, în veci, sub soarele arzător! Dar, nu toate le erau oamenilor
piază bună sau rea, cum crezusem când mi se spunea, în copilărie, basme de-ale
noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu