„Fericirile…” după nefericirile lui Dumitru Istrate Ruşeţeanu
Cu apariţia acestui volum de poezie, intitulat sugestiv „Fericirile după Dumitru”, apărut la ed.
editgraph, 2012, (98 p.), Dumitru Istrate Ruşeţeanu îşi singularizează vocea
lirică, de „poet deprimat”, ca „singura canalie în acest furnicar” al poeţilor
care nu se ascund după trupul propriului nume „asemenea martirului ţintuit pe
idee de cruce”. Volumul e situat la graniţa dintre enunţul filosofic şi poezie,
dar plonjarea sa poematică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale:
iubirea apusă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi „dumnezeirea”, ca
„teritorii” de trecere prin această lume „de la inima mea/la a Lui”. Poemele sale
pot fi, tot atât de bine, percepute ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri
existenţialiste, în care, poetului, pus faţă în faţă cu eul său, într-un dialog
continuu cu viaţa, pentru „a-şi zări gândurile” şi alte chipuri imaginare, nu-i
rămâne, decât să dea uneori, din aripi. În urma acestui spectacol, ca şi a unor
trăiri în agonie, nu-i îndeajuns, iată, doar întrebările puse pentru a găsi
„cheia de la poartă/ce se deschide spre altă lume”. Fiindcă, în această
pendulare ludică (existenţă-nonexistenţă), poetul va lăsa loc şi altor cuante
de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa
se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va
cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, moartea implacabilă. Putem
încadra poeziile sale pe trei paliere ale unui podium numai al său: pe treapta
I-a (Deziluzie; Proştilor; Dau toţi buzna; Dorinţă nebună; Dragul meu Dumnezeu;
În faţa cui?) – pe treapta II-a (Cine; Iubeşte; Voi rătăci; Seninătate; Viclenie;
Refuz; Mai aşteptăm; Câte o perlă; Fotografii mişcate; Răutate) – şi poate, pe
treapta a III-a (Nebunie divină; Doar o schiţă din creion; O presupunere; Mie
singuraticul; Al naibii de fericit; O,Eli, Eli…; Decizie; etc). Ne aflăm în
situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, mai ales împovărat de
gânduri filosofice. Cititorul, se poate întreba dacă există un tragism al
rostirii, în aceste poeme, care numai „fericirile după Dumitru” nu sunt! Să-l
lăsăm pe poet să ne lămurească: „acceptăm să ne târâm spre viitor./dăm cu lac
foamea,/mizeria, voma./ stăm pe coadă în faţa icoanei/şi cerşim, vii
fiind,/învierea” (Meteahnă). Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi
delirului, care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit,
şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă fără
griji, comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte. Există şi o
îngrijorare a poetului, în acest veac, în care mai toţi se grăbesc şi n-au timp
să se oprească „la colţ de stradă” să-i ofere cerşetorului de alături, măcar acele
gânduri risipite prin buzunarele sale (Îngrijorare). Pus faţă în faţă cu astfel
de refulări, poetul şi „reîncarnarea sa” (refuză să îmbrace placenta unei vieţi
de lux) şi se poartă „nelumesc”. La viaţa sa „doar cuvintele trag”. Dacă a
reuşit sau n-a reuşit să-l convingă „cu poezia sa pe Dumnezeu”, în această
viaţă în care mai toţi „dau buzna”? (un titlu de poem ce ar merita reprodus în
întregime -ca şi „dorinţă nebună”-, în orice antologie) cel măcar a simţit că „singurele
cuie cu care poţi ţintui realitatea/sunt cuvintele”. Şi, înţelegem: acesta e trofeul unor deşertăciuni ale vieţii. Reţinem şi versurile adresate acelor umbre
ale trecutului, cu tot ce ne tulbură ele: „blestemat eşti să umbli pe străzi/cu
umbra de zgardă,/fără să te poţi volatiliza/în faţa puştii ce trage în tine/cu
tranchilizante” (Câte o perlă). De aici, încolo, în volumul de faţă, nu va mai
fi loc decât pentru întrebări fără răspuns: „poezia nu mă apără de moarte… o semăn
în viaţa mea/Crezând că Dumnezeu/Va veni/Ca ursul la zmeură” (p.87). Iscoditorul
poet nu este un poet rebel ori boem (cum s-ar fi putut interpreta de unii); el
este un poet al frigului său interior, din care toţi simţim câte ceva. Cu alte
cuvinte, trebuie să trăieşti intens poezia, să epuizezi pe cât posibil tot ce
poţi epuiza şi concluziile vin singure, câtă vreme (ne sugerează acest poet),
toţi simţim, în viaţă, o dorinţă nebună de a da, uneori, din aripi.
de Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu