385. La masa de lucru e Teba mea.

La masa de lucru e Teba mea!

  La Heroneea (vă amintiţi), unde s-a ridicat celebra statuie a leului gigant, în cinstea eroilor din Teba, răpuşi, până la unul, în lupta cu Alexandru cel Mare, am fost derutat de un gând care nu-mi dădea pace. „Mă tem de greci chiar atunci când aduc daruri” – replică, se pare, atribuită de poetul Vergiliu lui Laokoon, care-i sfătuia pe troieni să nu lase să intre în cetate calul de lemn. Un cal, mai înţelegem, dar un leu? Mulţi se vor întreba, acum, după aceste gânduri aşternute pe blog, după lungul drum făcut prin Grecia: ce-i veni domnule, ăstuia, să ne tot bată la cap cu Homer, Kafka şi Nietzsche ăla! Dar, puţini cunosc secretul acestor introspecţii (câţi nu ne regăsim în cele câteva rânduri scrise în Jurnalul de Călătorie), fapt pentru care vreau a le reaminti ceea ce murmur adesea în gând: „La vie la bunica, la şoseaua/ naţională, pe movila cu prepeleac, era/ capul nostru de pod la porţile Orientului: Troia... ah, de câte ori a/ fost făcută praf şi de câte ori a fost ea ridicată la/ loc, toamna.../ a fost apoi, o scară în depărtare...” (din vol. „La plecare”, LIS). Citind acest poem, înţelegi şi de ce a spus criticul (care a remarcat asta!): în poezia lui LIS „a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire”. Atunci, vă întreb eu? Nu merita încercată o astfel de aventură? Ce-i de la vie, la prepeleac, până aici, la Troia? Foarte puţini cititori îşi mai amintesc de faimosul cântăreţ Demodoc (Odiseea), cel căruia „vederea i-o luase/ Şi-i dăruise-n schimb vrăjitul cântec” şi pe care, tot mai mulţi istorici şi critici, îl văd în persoana marelui Homer. Să ne reamintim împreună versurile 105-109 din C.8, care sună astfel: „Înstrună el atunci vestitul cântec,/De care merse vestea chiar în slavă,/Sfădirea lui Ulise şi Achile,/Cum ei cu vorbe grele se sfădiră”. Tâlcul acestor versuri, vrea a ne spune, că, odată Agamemnon (tocmai îl vizitasem la Micene, dar nu ne întâmpinase ca pe Ulisse, Ahile şi alţii ca ei) întrebase şi el oracolul din Delfi cu privire la soarta Troiei: când anume va putea fi ea cucerită. Printr-o voce auzită numai de acesta, Apollo (acuma, ştiţi, din ce v-am povestit, că preoteasa templului făcea acolo, cărţile) i-ar fi răspuns, că acel lucru se va întâmpla doar atunci când cei mai viteji dintre ahei se vor înfrunta între ei. Ar fi rămas un mister profeţia lui Apollo, dacă, la un oarecare ospăţ, atenţia lui Agamemnon nu avea să cadă asupra lui Ahile şi a lui Ulisse, care o ţineau tot într-o sfadă: primul susţinea că prin vitejie se va cuceri Troia, cel de al doilea susţinea că doar prin inteligenţă şi viclenie se va întâmpla lucrul acesta. Timpul i-a dat dreptate lui Ulisse. Chiar s-a uitat asta? De aceea mă tem şi eu (ca şi Saint-Exupery) de cel care tinde să judece totul doar dintr-un singur punct de vedere. De care, Liviu Ioan Stoiciu ţinuse seama: „...Şi totuşi... cum să/ spun, de la o vreme simt în/ mine prezenţa unei a doua fiinţe! Deşi mă simt atât de singur”. Eu am aflat, din păcate, că nu poţi fi singur cu adevărat decât în mijlocul oamenilor. Sau mai exact: numai în mijlocul anumitor oameni. Se făcea atâta reclamă la Delfi, cum că Nero, în persoană a vizitat Delfi şi chiar i-a adus unele schimbări în bine. Păi, ia faceţi şi domniile voastre o mică socoteală: poate fi pus, pe aceeaşi etajeră, bustul lui Michelangelo alături de bustul lui Nero? Iaca, o întrebare!