miercuri, 3 iulie 2013

387. Absurdul şi evadarea, la Kafka


Absurdul şi evadarea, la Kafka

Pe plaja de la Paralia Katerini, cine m-ar fi văzut, ar fi observat că citeam „Metamorfoza şi alte povestiri”, ediţia de buzunar „POLIROM”, 2012. Recunosc (până acolo), nu-i citisem lui Kafka „Metamorfoza”, transmisă cititorilor de după moartea sa, în literatură, ca pe o experienţă incomunicabilă. Acum, noi nu-l vom imita pe neînfricatul Ulise, cel căruia maestrul cântăreţ Femios, îi făcuse inima să plângă şi pentru a-şi ascunde ruşinarea faţă de cei de faţă „straiul cel lung şi porfiriu, pe cap şi-l trase” (Odiseea) – mândrul Ulise. Aceste proiecţii şi introspecţii scenice sunt resorturile sale intime (ale lui Ulisse) care l-au consemnat, de-a lungul secolelor, că, intuitiv, a mers „pe calea conştiinţei” şi l-a pus în legătură cu Judecata Zeilor. Dacă pe culoarele labirintului său, celebrul personaj K. din Procesul lui Kafka aşteaptă un alt mesaj, o altă chemare spre filosofia implicită sau explicită a eşecului în relaţia individ - societate,  o forţă supremă, (ca fiind singura care decide în univers şi poate hotărî totul), atunci relaţia individ-societate, în cazul lui Homer, fiind de natură pământească, poate fi înţeleasă ca scena (pe teatrul acestei Lumi) din care ţi se reprezintă detaşat totul. Că tot ne-a fost reprezentată ea (lumea) pe scena interpretărilor de către Hocke în Lumea ca labirint. În timp ce Don Quijote e proiecţia în realitate a excesivei libertăţi a imaginaţiei sale sau rodul percepţiei că soarta oamenilor poate fi guvernată după propria sa înţelegere în acest univers imaginar; în timp ce un altul (Hamlet) avea credinţa că soarta oamenilor este determinată de condiţiile astrologice care guvernează viaţa fiecărei fiinţe, Kafka îşi gândeşte personajele ca victime sigure ale unui sistem excesiv opresiv, şi la o anumită înţelegere a sa, nu ai cum ajunge. Nu ştie nimeni de ce, de cine anume, a fost declanşat acest blestem, dar puterea lui „a sisemului gîndit de Kafka” n-a slăbit până azi. Apetenţa sa pentru spectaculos şi discursul ironic împins până la sarcasm şi incredibil, aerul misterios, sunt aici nota distinctă a povestirilor citite, abia acum, pe plaja de la Paralia Katerini. Ceea ce mi se întâmplase în portul Corinth, parcă... parcă e aici o similitudine între personajul K. din Procesul şi cele întâmplate. Dar să ne reamintim ce spunea paznicul porţii din parabola rostită de preotul închisorii! „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui”. Şi, toate astea i le spunea preotul închisorii lui K., care continua să pună întrebări: „tu nu respecţi îndeajuns Scriptura şi schimbi povestea, spuse preotul. În ceea ce priveşte intrarea, povestea conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii, una la început, alta la sfârşit”. În faţa legii stă un păzitor, spune Kafka. „Acu’ ce ma vrei să ştii?” – întreba paznicul. În a „comuta” povestea (partea epică) a povestirii „Metamorfoza”, în realitate, e ca şi cum aş deveni un magician al labirintului său epic, labirint din care tot el te scoate în cele din urmă pe cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite, care să te facă să te dai de partea magicianului, doar-doar va mai ieşi din pălăria lui şi altceva. Dacă există un astfel de magician, rămâne să-i desferecăm gândurile şi să-i scoatem la lumină reflecţiile, definiţiile, intuiţiile, etimologiile din secretul apărat cu atâta străşnicie de autorul cărţii. Pe drumul întoarcerii, către inima cititorului, acest Don Quijote al cuvintelor, mergând către „capătul călătoriei” făcute de imprevizibilul Gregor Samsa, nu oricum, nu „întins pe o mână de fân într-un car cu boi”, ci „atras de cântecul viorii” -mânuite de sora sa -, trăia, cu certitudine, drama unei evadări imposibile. La urma urmelor, Don Quijote poate „săvârşi fără stavile cele mai nebuneşti fapte” - după cum se exprima Kafka şi notam, de altminteri, în eseurile mele. Îngerul său păzitor – „El, care mă vizitează periodic în interior”, îl va salva întotdeauna de veşnica îndoială hamletiană. Acum, chiar lansez, cititorului o întrebare: vă mai aduceţi aminte de Kafka? Născut la Praga, acum 130 de ani (pe 3 iulie), într-o familie de evrei, scriind în germană romanele sale de-o viziune halucinantă, grotesc, chiar stranie asupra realităţii, dar, vorbind în parabole. Franz Kafka a deschis porţile unei literaturi, într-o lume suprarealistă în care omul e neputincios dinaintea sistemului şi a birocraţiei. Că şi azi ne întrebăm, odată cu personajul său din „Castelul”: „În ce lume ne-am rătăcit noi oare?”. Astfel că şi după moartea sa, fosta secretară a lui Max Brod, căruia îi încredinţase manuscrisele nepublicate (cu rugămintea să le ardă), şi-a lăsat bunurile celor două fiice ale sale, opera lui Kafka a devenit astfel subiectul unor aprige şi nestinse, până acum, dispute. Viaţa se repetă, nu-i aşa? K. din Procesul lui Kafka, sperase că pe omul curat nu-l ai cu nimic la mână şi că important nu e atât unde e Omul, ci unde e Sufletul lui. Dar, unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Într-o ţară „putredă ca Danemarca lui Shakespeare”, unde până şi eroul lui Kafka pare contemporan cu noi, atunci când spunea: „În ce sat (a se citi: ţară – n.n.) m-am rătăcit oare”, spusă cu atâta prăbuşire sufletească, nu-i de mirare că toţi avem (sau credem că avem) deplină dreptate, când ne susţinem punctul de vedere. Tot după Kafka –„visele (a se citi gândurile - n.n.) nu pot fi interzise”.  Şi, dacă tot l-am reamintit aici, musai să-l citez: „Chiar şi stafiile dispar spre zori”. Deci, să avem răbdare, nu-s departe zorii! Iată un ton optimist în literatură. De va fi altfel, chiar ne-am înşelat cu toţii şi tare mă tem că vom încuraja la celălalt capăt, tocmai pe cel care are ochii legaţi, tot încurajându-l să privească prin cârpa cu care e legat la ochi. Şi acela, tot nu va vedea nimic. Mă gândesc (nu pot să nu mă gândesc) la eroul lui Kafka, mult lăsat în urmă, la cuvintele paznicului care-şi râde şi acum de el: „Dacă ţii atâta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic”. „În ceea ce priveşte intrarea – ne sugerează Kafka – povestea conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii, una la început, alta la sfârşit”. Kafka ne atrăsese atenţia, că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr”, în lupta noastră cu acel raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. El ne şi atrăgea atenţia tuturor, că „visele nu pot fi interzise” ca şi acele „ciudăţenii” ale vreunui straniu personaj al său. Kafka deschisese drumul (porţile) unei lumi suprarealiste. Un drum, parcurs de noi, în poezie, de la Rimbaud la Nichita. Puţini poeţi, contemporani cu noi, îndrăznesc, după Liviu Ioan Stoiciu (şi dau un singur nume), a-l mai parcurge, îndrăznind cu arme proprii. Nici o carte, însă, nu spune povestea până la capăt.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu