393. A unsprezecea mea carte.

Se vede treaba că nu s-au jumulit destule gâşte pentru pene (cum se zice c-ar fi rostit Gogol al Rusiei), de vin şi eu, iaca, pe capul domniilor voastre cu o nouă carte de poveşti (BALAURUL MĂRILOR), ce-i drept „mai muritoare” ca cele ale maestrului Ispirescu, ori ale „ceahlăului” nostru din ţinuturile Moldovei, Mihail Sadoveanu. Gogol şi Sadoveanu! Cât de mult i-am îndrăgit în copilărie! Acum câţiva ani, când am descins şi eu, prima oară, la hanu Ancuţei, am realizat că, şi doar aflat pe acele meleaguri, nu ai cum să nu faci legătura cu misterul ce ţi l-a transmis, cândva, Mihail Sadoveanu prin scrierile sale. Eu n-am apucat a vedea umbra balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi… Şi am scris acel „Cântec ţigănesc de dragoste”, din vol. „Cântece la dairea”, 2008. Imaginea acelui Mitrea Cocor mi-a rămas vie în memorie, de nu m-am putut debarasa de ea, chiar atunci când, după revoluţia din 89, împreună cu tata, am refăcut hotarele parcelelor sale de pământ, şi am scris povestirea „Calea tăcerii”. Da, pe mine Sadoveanu m-a inspirat în scris, deşi, suntem două călimări cu cerneluri diferite. Ori de câte ori caut, prin mulţime, cu ochii, pe cineva, îmi sună în urechi vorba sa tărăgănată ca de clopot (timbrul său inconfundabil din „Sara pe deal”): "- Labiş, aişi îi?" (întâmplarea petrecută după demascarea şi scoaterea din partidul comunist a tânărului Labiş, căruia autorităţile, o vreme nu putea să-i facă mai nimic, deoarece Sadoveanu, ca bun prieten, se interesa mereu de el). Oare îl mai citesc tinerii noştri, din ziua de azi, pe Mihail Sadoveanu? I-au citit „Serile în cătunul de lângă Dikanka” a lui Gogol? Dacă da, atunci cu siguranţă, mă vor citi şi pe mine, că, nu numai cărţile acestora să le fi fost „pâinea şi sarea” lecturilor lor. De nu o fi aşa, un bob zăbavă! Nu v-a şti nimeni că am trăncănit şi eu speriind oamenii cu stafii şi cai verzi ca-n minunile săvârşite prin vechime, dar nici n-or şti tinerii noştri cât de plină de încântări şi desfătare e prisaca de unde mi-am depănat eu poveştile.

P.S. Ajuns aici (şi îmi cer, pe această cale iertare de la cititorii mei), voi mai reveni doar în zilele de „luni” (prima zi a începutului de săptămână), cu „o trecere în revistă” a blogurilor vizitate, a unui (fel?) de „Cenaclul de Luni” al blogurilor. Până când „arşiţa” verii va trece...