388. Morile de vânt... nu erau pe Akropole

 Morile de vânt... nu erau pe Akropole

   Pescarului din portul Corinth, îi căzusem (glumesc prietenii), precum acele fiinţe tare curioase din bancul ăla cu pescarul ce dădea la peşte cu o undiţă în mână şi o cărămidă, în cealaltă. Că l-ar fi întrebat, una (ce tocmai trecea pe acolo, din întâmplare) curioasă tare:

- „Domnule, soţul meu e pescar şi el, dar, nu l-am văzut pescuind cu undiţa într-o mână şi cărămida în cealaltă”.

- „Acesta e un secret care nu se spune oricui”, ar fi ripostat acela, arătând, sus şi tare, că un asemenea secret nu trebuia aflat.

Femeia care îl abordase, vrând a şti acel secret, spre a-l dezvălui (victorioasă şi cu un anume câştig) şi soţului, a promis orice, numai să-i fie dezvăluit secretul acela. După ce pescarul şi-a „rezolvat” problema cu doamna, din fire, curioasă tare, i-a destăinuit:

-         „Pînă acum, la undiţă nu a căzut nimic, dar la cărămidă, eşti a treia...”.

Cervantes, autorul lui Don Quijote, nu era adeptul celor care credeau că mereu se vor naşte eroi quijotişti. „Nu vorbi despre ziua de mâine până nu se luminează de ziuă” – suna un proverb profetic. Tot ei, aceşti profeţi ori prevăzători ai umbrelor care se încleştează de gâtul omului, încercând să-l doboare la pământ, ne-au tot spus că după noapte vin zorii şi că lumea se îndreaptă către o lumină reală, şi că totul este bine. Spun asta, pentru că în cele notate într-o scrisoare anterioara (mai exact, prin iunie 2011, scrisoare postată pe blogul LIS) scriam, cele ce-mi trecuse atunci prin minte, cum că, în versurile poetului spaniol Antonio Diaz Tortajada, aflasem că: „nu e nimeni sa unească strigătele/ Nimeni”. Şi, pentru că, în ţara mea nu se întâmpla (dar oare se va întâmpla?) una ca asta. Aflat în cea de a doua zi la Atena, îmi continui cercetările (zadarnice?) pentru aflarea adevărului care a scos în evidenţă înţelepciunea zeiţei Palas Atena în fata zeului Poseidon. Vizitând Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, înclin să-i dau dreptate zeiţei Palas Atena. Meştesugul de a dăltui în marmură statuile, meşteşugul încropirii podoabelor din aur, fier sau fildeş precum şi vasele masive din lut, amfore pentru zei, îmi dovedesc mie, că nu arta războiului cum le făgăduise Poseidon atenienilor, ci arta meşteşugului, cum le făgăduise zeiţa Palas Atena, a biruit. Vizitând muzeul, înţeleg de ce zeiţa nu trebuia mâniată. O singură dată, spune legenda, zeiţa s-a mâniat cumplit pe talentul ţesătoresei pământene Arahneea, care o întrecuse în meşteşugul artei, fapt pentru care o prefăcuse în păianjen. Asta ne aminteste de truda Penelopei, care-şi ţesea nesfârşita pânză spre disperarea peţitorilor, dar, în gloria soţului ei, Ulisse. Statuia Atenei e înfăţişată lângă o bufniţă şi un şarpe. Simbolul prudenţei e şarpele iar cel al înţelepciunii e bufniţa. Nu e timp de căscat gura numai într-un loc anume. Mai sunt multe de văzut aici, în muzeu. Şi nu suntem noi, singurii vizitatori. Singurătatea, scria Pavese, poartă în ea dorinţa de a face rău. Noi am venit în căutarea ramurei de măslin, aici, în Atena, aşa că alergăm într-acolo unde oamenii sunt paşnici, fericiţi şi mulţi. O plajă imensă, cu apa calmă, limpede şi sărată îţi oferă din plin toate aceste daruri. Sisif n-are decât să-şi împingă în continuare stânca, într-acolo unde i-a fost destinat. Sau chiar să o ia de la capăt până va ieşi strălucitor şi liber, gata să înfrunte fără teamă muntele, în timp ce eu, pitic năuc (asemeni lui A.Rimbaud), voi încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă aşteaptă „cu genunchiul la inimă adus”, ca şi cum ar vrea să-mi cuprindă inima într-o mână (ca pe a lui Danko, eroul lui Gorki), ştiind că îi voi lumina, în aceste clipe, casa sufletului. Priveam zările de pe Akropole şi mă gândeam: „Pe Napoleon nu l-a crezut nebun, pe vremea când era doar caporal, generalul său, care putea fi un vizionar, nu?, fiindcă, n-a durat prea mult şi caporalul Napoleon a ajuns împărat al Franţei. Steaua sa nu fusese descifrată de astrologi, aşa cum nici steaua lui Alexandru Macedon, întâlnit (statuie) la Tesalonik, nu fusese decriptată la vremea aceea. Dar nici unul, nici altul, nu s-au bucurat de imperiile „agonisite”, ca să nu spun „recunoscătoare”. Numai că, aici vorbim de cavalerul Don Quijote, care, nici el nu a lăsat urmaşi care să se bucure de imperiul dobândit de autorul său. Poate pe ici colo, unul ca mine, ca ceilalţi, care tot pomenesc şi amintesc de dânsul şi mai persistă în a-l aminti, îi vor adjudeca unele teritorii. Numai că, un alt urmaş, având toate relele pământului în firea sa, începe să-i ia locul. Aici vă amintesc de Kafka şi al său intrus în lumea de care ne tot străduim a-i căuta cifrul, şi vă vorbesc despre acel ilustru personaj,  K. Pentru el, morile de vânt nu erau pe Akropole.