Ion Gheorghe – un poet controversat
(I)
Autorul „Cântice(lor) ţigăneşti”, Miron Radu Paraschivescu - se spune -, ar fi spus despre marele poet Arghezi, următoarele: „- Arghezi, poet mizer şi sărac în duh. Rău cetăţean şi mincinos tovarăş. Va muri (şi i-o doresc cât de curând) istovit, sleit, golit”. Dacă stau şi mă gândesc bine, M.R.P. avea dreptate cam pe jumătate, asupra celor rostite cu gura unuia de-o teapă cu „Rică -fante de Obor”. Da! Arghezi a fost un poet care a trăit în mizerie. Rău cetăţean s-a dovedit, când a refuzat cooperarea cu regimul (la începuturi)… Că, a fost istovit, sleit şi golit (tot de acelaşi regim) - mai după aceea -, iarăşi avea dreptate. Doar că, tonul insinuant cu care o spusese -părea al unuia de pe poziţia faraonului Tutankamon al literaturii. Şi, din păcate (pentru el), n-a fost să fie! Lasă că, şi la alţii, a fost şi mai şi! Gustave Flaubert spunea despre George Sand că a fost „o vacă plină de cerneală”, iar H.G.Welss, despre George Bernard Shaw, că era „un copil idiot ţipând într-un spital”. Asta, ca să nu mai amintim ce scria D.H. Lawrence despre James Joyce: “Doamne, ce ghiveci înăcrit este scriitura lui James Joyce! Nimic în afară de homosexuali bătrâni, cotoare de varză şi citate din Biblie care fierb în sucul secretat de mintea sa de jurnalist pervers”. Acuma, na! Eşti pus să dai dreptate unuia. Cui i-ai da dreptate? Mi-am amintit de o vorbă, auzită de la poetul Ion Gheorghe, când fusese invitatul bibliotecii V.V. Voiculescu din Buzău. „Românii nu şi-au iubit nicicând înţelepţii/ Alungaţi ca nişte păsări cobitoare”. Aşadar, tot poeţii au dreptate! Pe mine m-a lămurit poetul Ion Gheorghe, care scria, într-un poem fluviu, următoarele: „Toate necazurile se trag de la neştiinţa omului la cuvânt şi la cântec. Omul de-ar avea săbuinţa să ştie la vorbă, la ce zice, către cine, ce cântă, cui cântă... atunci ochii dinlăuntru şi de altădată ar fi izvoare netulburi”. Şi, când spun asta, am în minte acele versuri scrise prin 1965 de Ion Gheorghe, care m-au şi inspirat la scrierea unei cărţi ale mele: „Oamenii pleacă din ţări şi li se împrăştie casele,/ de mare nevoie iese omul pe mare şi-şi părăseşte copiii,/ multă bucurie când pleci, dar şi multă, multă tristeţe,/ tot mai mulţi muncitori pleacă de la casele şi patriile lor-/ il tutto mondo e una poese.../ dar vreau să mor ca un câine cu botul pe pragul de-acasă”. Vreau să mă fac bine înţeles. Nicidecum nu scriu aceste rânduri pentru a sări în barca lui Ion Gheorghe, spre a-i îndrepta cârma către ţărm. Poetul acesta nu are nevoie de nici un fel de cârmaci. Mai mult, nici poetul nu aşteaptă rândurile mele, pentru a-şi rezolva controversa cu semenii săi, scriitorii. Destulă lumină, în cazul poetului Ion Gheorghe a făcut-o, deja, Ion Murgeanu, în „Himera literaturii”. (Voi mai reveni, asupra celor evocate despre poet, în acea carte). Am avut, de partea mea, două runde de „turnir”, faţă în faţă, cu poetul Ion Gheorghe. Una la tinereţe, alta abia după cca. 35 de ani. Distanţe astrale, între cele două înfăţişări cu poetul acesta. Dar, pentru amintirile ce le voi găzdui în „Din caierul vremii”, merită a fi comentate. „Îmi scotocesc fiinţa ca pe-o grotă” (cum scria un alt poet buzoian, Gheorghe Istrate, într-un poem), dar numai voi cititorii mei, veţi decide, de ce parte se va înclina cântarul faptelor bune ori rele, judecând singuri „(fără să ştiu şi fără s-aud)/cum inima, cum privirile mele/şi cum gândul meu se-acopereau treptat de-o rugină adâncă…” ( după, Florentin Popescu). Pilda acestei prime întâlniri cu poetul Ion Gheorghe, îşi are decriptarea ei. Emil Cioran a surprins această „temere lăuntrică” a vorbelor, într-o singură frază: „Când eşti iubit, suferi mai mult decât când nu eşti”. Am simţit acest lucru şi acasă (cu ocazia celei de a doua întâlniri) la poetul Ion Gheorghe, care, ochi de vultur să fi avut, nu-mi sărea dinainte să-mi întindă mâna şi să-mi spună: pe dumneata te ştiu oare eu de undeva, ori mi se pare doar a ne mai fi întâlnit undeva? Că de văzut, trebuie să-mi fi apărut, cândva în cale, de nici ochii mei, acum, nu se pot înşela? (Şi nu se înşelase: vă puteţi imagina ceva mai extraordinar? În 1973, îl vizitasem la redacţia Luceafărului, undeva, pe calea Victoriei, după câte îmi amintesc, pe la casa M. Sadoveanu, dacă nu mă înşel, unde era prea ocupat cu problemele revistei, alături de Sânziana Pop şi Ileana Mălăncioiu). Mă ţintuise cu ochii lui şerpuitori, încât nici nu am avut replică, decât multă... multă vreme după aceea. „Bănuiesc ce gândeşte ăsta din faţa mea: aşteaptă clipa, când, după ce mă va simţi îmblânzit de fătucile astea, îmi va sări şi el, de gât, doar-doar îi voi publica ceva…” – îmi transmitea. Nu voisem, decât să-i arăt câteva din poeziile mele. Chiar s-a oprit asupra uneia („Doamnă trec şi eu”- ce avea să apară mai târziu, prin 2005, în volumul „Cu marea în suflet” ) şi, m-a încurajat cu vorbele pe care nu le poţi uita: „Asta da! te reprezintă. Continuă pe acest drum. Asta-i calea!”. Şi, mi le-a restituit, parcă strivit de munca acelei zile, că nu putea mai mult. Asta a fost tot. De aceea, la marii bătrâni mă gândesc - acum, când scriu toate astea -, cum stau ei departe de noi, striviţi de toată oboseala lumii... cum bine remarca Matei Călinescu.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu