miercuri, 10 octombrie 2012

237. Cronica acestui anotimp. (Se înnorează cu gânduri-păsări)



Se înnorează cu gânduri-păsări

                                                                        „Deasupra de zarzări, de ţigle, de coşuri
                                                                                se înnorează cu păsări
                                                                                  (Nichita Stănescu: Moartea păsărilor)

   Când veţi asculta (atât cât m-am învrednicit eu a o scrie), până la capăt, povestea unui veteran de război, contemporan cu noi, se va înnora cu păsări şi gânduri şi peste sufletele voastre, aşa cum a rămas sufletul meu, cu mâna întinsă deasupra acestei coli de hârtie, neştiind de unde să înceapă, a se rosti. La o emisiune TV Buzau (locală), de nu te puteai dezlipi de ecran, un buzoian (colonelul Costea) veteran de război, îşi spunea povestea adevărată, trăită cam pe la 20 de ani, pe frontul sovietic, în timpul celui de al doilea război mondial. Aţipisem cu televizorul aprins pe unul din canale, alese la întâmplare, dar vocea bătrânului, aflat în prag de 90 de ani, mărturisirile sale de pe frontul sovietic, m-au pus în gardă. Parcă îl vedeam pe tata (şapte ani făcuse, lunga, armată şi război, de credea că se afla acolo, de când se născuse), aflat din nou la căpătâiul patului meu, depănându-şi amintirile. Ce era trist, în toată povestea bătrânului veteran, era pensia sa de veteran, de 429 lei. La atât se situa recunoştinţa statului român pentru cei împinşi, carne de tun, în acel război al absurdului pentru trupele noastre româneşti – cam astfel, reieşea din povestea bătrânului. Mi-am amintit, că ceva mai devreme, nişte revoluţionari (după acel faimos 22 decembrie 1989), protestau şi ţipau la fostul preşedinte Iliescu, cum că nu li se mai recunosc drepturile pe viaţă, că dintr-o dată, se văd lipsiţi de sutele de milioane încasate până acum, după urma unei caricaturi de revoluţie, cum am catalogat-o eu. Şi, nu-mi poate lua nimeni dreptul de a gândi astfel. Şi, iată de ce! 22 Decembrie 1989 m-a prins, în funcţia de şef secţie la o fabrică de materiale de construcţii din judeţul Buzău. În comuna unde locuiam, se instaurase la primărie, comitetul revoluţionarilor. Într-o noapte, cineva a dat alarma la comitetul din comună, că, pe platoul dealului din faţa fabricii, ascunşi printre tufele sălbatice, imediat cum se termina pădurea de tei şi stejari, au apărut teroriştii. În mare grabă, un „pluton” al gărzilor patriotice decretate a se înfiinţa pretutindeni în ţară, s-a deplasat la marginea lizierei de tufe şi au pornit focul armelor, către fiinţele ce „viermuiau” şi mişcau tufele. A doua zi, au constatat că nu fusese decât un măgar slobod, încurcat printre tufe şi răgăţâni verzi şi uscate. Eroii acelei nopţi, revoluţionari acum, îşi savurează, pesemne, isprăvile. Şi, unde mai pui, că a ieşit la iveală, după aceea, şi „istoria” celui care dăduse alarma la primărie. Fusese un lucrător din fabrică, din aceia care „dispăreau” cu „doamnele” de pe schimb, prin boschete şi tufele crescute pe dealul din faţa uzinei. Să lupţi, însă, cu armamentul din dotare, mult sub cel al ruşilor (cum povestea bătrânul la emisiunea TV. locale), să cazi ca muştele secerate, sub un ger de minus 30 de grade, dinaintea oraşului Stalingrad (bătălia Stalingradului) „că au avut lupii, câinii şi urşii destulă carne de om, după acea bătălie” (cum plastic, se exprima bătrânul), parcă nu se compară cu isprăvile Revoluţiei din 89. Bătrânul îşi notase pe 6-7 pagini, cam ce i se întâmplase în război, hârtii pe care le tot învârtea moderatorul, neştiind de unde să înceapă cu întrebările. Şi, apoi, cum să nu fie aşa, de vreme ce fiecare rând scris, acolo, de bătrân făcea cât un roman de Ilya Ehrenburg, despre războiul acela. Să fii luat prizonier, săltat dintr-o colibă (sub minus 30 grade) din acele tranşei ostile iernii anului 1944, să-ţi urmezi duşmanul, în persoana unui singur ostaş, el, înainte, restul prizonierilor, după acesta… parcă te îndeamnă să-l întrebi şi tu, aşa cum a făcut-o moderatorul emisiunii: „Da, de ce-l urmaţi? Nu puteaţi fugi, în spatele lui?”. Şi, răspunsul: uluitor! „Unde să fugi? Nămeţii erau pe toată întinderea. Scăpai, poate, de ei, dar gerul, precis te dobora. Gândeşte-te că eram flămânzi, că nu cunoşteam locurile, că, acel ostaş poate era singura şansă să mai rămâi în viaţă… Unul, se zice a reuşit să fugă. Că ar fi ajuns în ţară, după multă vreme. Dar, toată viaţa nu s-a mai putut deplasa. Îi degerase tălpile picioarelor şi i-au fost amputate. Acela a fost un preţ prea mare pentru sărmanul acela”. Apoi, să ajungi într-o gară (Mihailovka, zicea bătrânul), şi să strângi de pe podeaua trenurilor din gară, seminţele de in, să te hrăneşti cu orice găseai prin ele, mi se pare mai ceva ca-n romanul lui Ehrenburg. Încărcaţi în vagoane „puneam la uşile vagoanelor, hainele de pe trupurile celor care mureau pe drum, să nu intre frigul, apoi, ne dezbrăcam până la piele, de luam păduchii, cu pumnul, de sub braţ. Ne dădeau un fel de peşte, scrumbii, paremie-se, că erau atât de sărate, de lingeam şuruburile îngheţate şi niturile vagoanelor, sorbind gheaţa, în loc de apă… până am ajuns în Siberia, în lagărele lor, de ne-au pus la muncă”. Întrebat de moderator, dacă a ucis, sau a văzut morţi, bătrânul a spus: „N-aveai cum, altfel. Eram slab dotaţi. Ce să faci cu un pistol în faţa tancurilor? Ne ascundeam în gropi, pe care tot noi le săpam şi, cum trecea tancul peste noi, scoteam capul la trecerea lui, vedeam că nu erau însoţite de infanterie, şi le aruncam în zona radiatoarelor, cocteilul „molotov” pregătit dinainte. Nu auzeai, decât ţipete şi răcnete de durere, după care se lăsa tăcerea şi tancul amuţea pe loc. Un camarad de la noi, mi-a căzut în braţe. Avea maţele scoase din burtă. I le-au vârât tovarăşii la loc şi l-a legat cu fese din cârpe, peste abdomen. Stătea în braţele mele şi-mi spunea: Să nu mă uiţi camarade. Uite ceasul meu, şi scrisorile către casă. Să le duci alor mei. I-am promis că aşa voi face. După asta, a murit în braţele mele” „Şi, i-ai dus lucrurile acasă?”- a întrebat moderatorul. „Îmi pare rău că nu i-am găsit rudele şi pe ai săi la sfârşitul războiului, se mutaseră din acele locuri. Nu am mai insistat să-i mai caut. Unde să-i cauţi, când toţi plecaseră din locurile lor care încotro, că se iscase o bulibăşeală mare... Aşa erau timpurile. Aş fi putut să-i duc măcar scrisorile, că ceasul l-am dat unui ţăran rus pentru două pâini mari, ne era şi nouă foame în timpul călătoriei, pe vremea prizonieratului. Dacă n-aş fi făcut asta, muream de foame”. TRIST nu-i aşa? Cum să nu ţi se înnoreze, cum zice Nichita, sufletul? Bătrânul a povestit, cu sforţare maximă şi greutate în glas, timp de o oră şi jumătate din emisiune. Nu e dreptul meu de a comenta aici, toată această epopee a bătrânului veteran de război. Un singur off (dorinţei sale putem să-i spunem şi aşa), avea bătrânul. Că, poate îl ascultă şi preşedintele Băsescu, să-l facă general. General pentru o noapte, măcar. Ştia moşul, că au mai fost făcuţi generali, pe la B1 TV, şi prin presă, unii care nici măcar arma n-au văzut-o, în viaţa lor, dar o grozăvie de aşa război? Şi, mai ştia bătrânul, o vorbă: după o noapte de umilinţă cu un braţ de coceni dinainte, la amurgul zilei, ce-i pasă boului, pentru cine şi-a rupt grumazii în jug? Chiar, aşa! Pentru 429 lei drept recunoştinţă pentru că ţi-ai apărat ţara, cu maţele goale, unii, cu maţele pe afară, alţii, a te gândi, acum, la dreptul revoluţionarilor de la 89, e strigător la cer. Dinaintea unei astfel de poveşti adevărate, să mai ai pretenţia vitejească de a scoate capul afară, mi se pare, obrăznicia de a-l mânia pe Dumnezeu.                    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu