249. Cronica acestui anotimp (Capra, lupul şi cei trei iezi cucuieţi)

Capra, lupul şi cei trei iezi cucuiaţi

(poveste suprarealistă, auzită de la un unchiaş pe un pat de spital)

I.

   Măi, câte drăcii nu afli şi prin spitalele astea! D-apoi, vreţi să vă spun cum am ajuns, iaca aşa, pe un pat de spital? Mare scofală! O răceală puternică şi când te ia cu fierbinţeli, şi aiureli, nici dracu nu mai scoate răceala din tine. Ce ţuică fiartă, ce vin fiert, ce spirt în cap? Cu buzunarele pline de pastile, dai fuga la medicul de familie şi, el grijuliu, hopa aşa, nici una nici două, te şi vâră sub pătura unui pat de spital. Da’ şi aici, câte drăcovenii nu afli! Uitaţi boieri dumneavoastră, cum mai stau lucrurile şi pe aici! Vecinul meu de pat, un bătrânel şugubăţ, mă trage de mânecă într-o seară, înaintea vizitei şi mă întreabă direct:

- Nepoate, ştii tu povestea cu lupul, cei trei iezi şi mămuca lor căpriţa?

Îmi fac semnul crucii. „Doamne, n-oi fi eu în toate minţile, ori uncheşului îi cam arde de glume?” Zic tare, să audă toţi cei din salon:

- Ei!... Na-ţi-o bună! Păi, ce credeţi? O ştiu şi mucoşii ăia mici de la grădiniţă. Ehei, unchiule, unchiule! În ziua de azi s-au petrecut minuni mari cu oamenii... Toţi ştiu povestea iezişorilor păpaţi de cumătrul lup.

Ia uite, pentru ce mă deranja uncheşul nostru!? Poveşti de copii îmi trebuiau mie! Şi, am dat semn, plictisit, că nu era un subiect căruia să-i fi dat măcar un pic de atenţie.

- Ia te uită ce gogoşi mai toarnă! se dădu lovit uncheşul nostru. Basmele alea de le ştii tu, nu-ţi spune adevăr nici de-o para chioară. Ehei, dacă aţi şti voi cum fusese la început povestea lui Creangă...

A oftat uncheşul, privind fix un punct pe tavan. Se vedea cât de colo că-l mânca limba să ne spună povestea.

- Ei, cum a fost la început? m-am arătat eu curios, crezând că i-o pieri uncheşului cheful să mai clăfăie din gură şi să tulbure liniştea celor din salon.

- Dacă vreţi să ascultaţi, apoi, ascultaţi!... Mie mi-a zis-o bunicul care-şi făcuse o bostănărie lângă casă, dormea acolo într-o colibă de paie şi, uneori, ne mai lua, şi pe noi cu el, ca să alungăm graurii şi ciorile care se adunau la bostănărie. Şi, n-aveam a ne plânge. Ne îndopa bunicul cu harbuji şi poveşti de săreau puricii de pe burţile noastre, ca de pe pielea întinsă pe tobele lăutarilor. Povestea cu acea capră, lupul şi cei trei iezi cucuieţi, aşa cum o spusese Creangă la început, avea morala ei, se zice că iezii reprezentau oamenii din popor, capra ar fi reprezentat statul, iar lupul, pe străinii care au pus ochii pe ţărişoara asta şi vor s-o pape cât mai degrabă. Toate erau frumoase pe lângă căsuţa caprei pe vremea când în iaz băgai mâna după peşti, cerul vuia de ciocârlii şi albinele făceau miere în toate buduroaiele. Lăsai buduroiul gol la poartă dimineaţa, iar seara îl băgai în casă plin gata cu miere. Şi, avea capra trei iezi cucuieţi, că şi dracului cel chelbos iar fi scos peri din cap, de câte obrăznicii făceau, cât era ziulica de mare. Că nu era ca acuma, una-două şi numai ce răsare şi apune soarele. Toate ar fi fost bune şi frumoase în casa caprei, de nu se aciuia prin părţile alea cumătrul lup. Îşi întemeiase bordeiul lui, împrejmuise ogorul cu gard de nuiele şi se apucase ca tot omul gospodar, de bostănit. Era încă pe vremea când toate lighioanele pământului trăiau în bună pace şi înţelegere. Dracii de iezişori, numai ce treceau cu gâştele la baltă pe lângă bordeiul cumătrului, că din gardul de nuiele, tot dispăreau din nuiele, de nu mai rămăsese aproape nimic. Plecând de acasă, nu-şi mai luau băţ pentru câini, numai ce smulgeau câte o nuia şi uite, azi aşa, mâine aşa, gardul se împuţina. Şi, n-ar fi fost vreun bai dacă n-ar fi simţit şi alte lighioane, că nu mai aveau opreliştea de dinainte, şi cam dădeau iama prin bostănăria cumătrului lup. Pe o parte dregea cumătrul gardul, pe de alta, porcii dădeau de-a rostogol bostanul. Să-i înveţe minte pe iezişori, ce şi-o fi zis cumătrul lup? „Ia să îmbrac eu o piele ponosită, să-mi vopsesc părul şi ascuns la marginea drumului prin boschete, să-i sparii un pic”. Zis şi făcut. Măi, şi ce s-or mai spăriat iezişorii, şi câtă alergătură prin pădure cu stafia cumătrului lup după ei, că de nu intrau repejor în casă, şi trăgeau iute zăvorul, îi înhăţa de la spate arătarea aceea care le sărise în cale.

- Mămucă, mămucă! s-au plâns iezişorii. Bădănaua dracului ne-a ieşit în cale, mămucă!

- Adică, cum vine asta dragii mei? a încercat să-i liniştească mama capră. Apoi, de unde atâta sperietură?

- Uite aşa colţi avea şi uite aşa ne cuvânta, a sărit cu gura înainte iezişorul cel mic, preferatul căpriţei: „Ghidi, ghidi, la nănaşul, să vă pupe copănaşul! Zău mămucă!

                                                                                                          (va urma)