Între umor şi tristeţe
Suntem, uneori, puşi în situaţii contrarii. De obicei, în călătoriile cu trenul, ni se întâmplă astfel de lucruri. Citeşti ceva şi, pentru a savura din plin ştirea, laşi deoparte pagina, unde tocmai ai găsit ştirea, şi priveşti pe fereastră, peisajul. O umbră de bucurie îţi radiază din priviri. Apoi, reiei cititul, răsfoind alte pagini şi întâlneşti ştirea de un cinism inimaginabil. Te opreşti din citit, reflectezi la cele citite şi, privirea îţi prevesteşte furtuni, şi scrâşniri din dinţi. Cel din faţă, ori la dreapta şi stânga ta, devine suspicios. Tare ar vrea să ştie ce anume a stârnit umbrele acelea pe chipul tău, precum vremea capricioasă din cursul unei zile. Ni s-a întâmplat la toţi. Îmi amintesc că şi eu mergeam, destul de des, cu trenul, de la Buzău spre Constanţa. Când am citit, pentru prima dată versurile (ce le voi reda imediat), nu m-am putut stăpâni şi m-am manifestat zgomotos, instantaneu. Mă gândesc la acele versuri care îmi dau o mare dispoziţie şi mă amuz ca dinaintea unui spectacol de bună calitate. Citez din memorie: „Cică, furnicile… după câteva ore de/ somn adânc… trezindu-se, îşi întind picioarele/ şi cască… Zău, bre?…/ Ce, nu crezi…?” (LIS). Nu vroiam să-mi şterg din imagine furnicile poetului, aşa că am luat o revistă şi am citit următoarea frază: „Unii spun că dragostea este mai importantă decât banii, dar ia încearcă să-ţi plăteşti facturile cu îmbrăţişări!”. Iată un aforism la care merită să reflectezi câteva momente. Apoi, răsfoind revista, dau peste următoarea ştire de un cinism incredibil: „Există o scenă în filmul „Lonely hearts (2006), când, străbătând America în căutare de noi victime, Raymond Fernandez şi iubita lui (Martha Beck), se opresc în dreptul unui bătrân, pe care îl întreabă cât cere pe câinele său. Pentru că nu voia să vândă câinele, bătrânul cere o mie de dolari, nenegociabil. Raymond îl împuşcă pe bătrân şi ia câinele fără să mai plătească nimic”. O asemenea scenă, mă indispune. Cei de faţă, observă şi tac. Mă lasă, cum s-ar spune, în durerile mele. Circuitele memoriei fac, însă, o legătură tare ciudată între cele două ştiri. Fără să vreau, mi-au readus în memorie imaginea poetului Grigore Vieru! (Pesemne, unde tocmai îi scrisesem, pe blog, Florentinei Dalian – prozatoarea din Slobozia -, despre poet). L-am întâlnit pe Grigore Vieru, prima şi ultima oară la Mizil , pe 10 oct. 2008, la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”… Venise cu A. Păunescu şi Tatiana Stepca…, altă minune a cântecului, care a zburat la stele. (La acea dată, A. Păunescu nu plecase şi el la ceruri n.a.). Atunci la Mizil , întregul Univers s-a învârtit cu noi toţi pe osia unei uliţe a copilăriei. Ţineam ochii închişi ascultându-l cum recita poezia cu mama care-şi aştepta acasă, în prag, copilul plecat la multă carte, şi îl zăream urcat pe umerii lui Nichita aruncându-şi ochii prin fereastra casei lui A. Vlahuţă unde stătuse cândva Eminescu şi le auzeam conversaţia avută acolo în alt timp: “Ei, ce vezi dincolo, frate Grigore, de stai atât, că mă dor deja umerii? – Cred că l-am zărit frate Nichita, pe domnul nostru Mihai, cu ochii lui mari şi mirat, că cineva se interesează prin geamuri de dânsul”. Am scris, dar numai după moartea sa, ce e drept, tableta: “Vesteşte-l, mamă, pe Dumnezeu – că am murit!” Şi “pentru că a văzut, ochiul meu a murit!”, mă urmăreşte încă acest poet care s-a zidit de mult, de viu, în templul Limbii Române. Frumoase gânduri ne-a transmis poetul basarabean, acolo la Mizil. Gândurila Mizil şi noi ceilalţi, spectatorii, mă ţinea deoparte. Reţin că, la mult timp după acel spectacol, i-am scris poetului Liviu Ioan Stoiciu (autorul versurilor despre furnicile acelea tare haioase), următoarele: „Am cunoscut şi eu, în carne şi oase un poet moldovean, deşi o graniţă din sârmă ghimpată ne-a despărţit, unii de alţii, multă vreme. Sunteţi doar născut pe acele meleaguri şi nu am cum să nu fac legătura cu misterul ce mi l-a transmis mie Mihail Sadoveanu prin scrierile sale. Eu n-am apucat a vedea umbra balaurului sadovenian prin părţile Moldovei când am făcut un tur al mânăstirilor de acolo, dar m-am oprit la Hanul Ancuţei şi am rememorat în gând întâlnirea de taină dintre o ţigancă şi un înspicat la sprânceană şi chipeş la trup românaş, pe acolo unde era cândva o fântână străjuită de câţiva plopi…”. Se nasc şi în Moldova, de după Eminescu, oameni de litere, mari. Deşi, nu te pot trece tărâmul dintre umor şi tristeţe, te pot avertiza că ai rătăcit şi tu în Valea Plângerii, tot gonind după umbra iepurelui din povestea unei copilării lipsite de griji. Şi, ce bine ne mai era pe atunci! Eii!… cum trece vremea, domnilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu