244. Din caierul vremii... (Ion Gheorghe - un poet controversat. II)

Ion Gheorghe – un poet controversat

                       (II)

                                  „Evanghelizarea târzie şi fără dovez,

                           Făcu din ţara lui Muzaios păşune de nomazi şi honvezi,

                           Lazarete, săpoci, sinistre ospicii.

                           Cum să fii Cetăţeanul de Onoare al urbei sub asemenea auspicii?”

                                                                       (Ion Gheorghe: Ori eu, ori Sava Gotul!)

   La marii bătrâni mă gândesc acum, încercând să le alin somnul zăvorât sub lacătele din Marea Oboseală a Lumii. Nu spunea Cioran că şi fără Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al „amărăciunilor noastre”, în noi tot ar exista „un deşert răspândit în suflete”? E foarte posibil ca nefericirea omenească (care ne aduce atâta prizonierat în labirintul inimii) să aibă două cauze pentru a ne limpezi noi o linişte perpetuă: frica de zei (de zeii universali care ne va atrage într-un nou ciclu al Genezei, dacă până la urmă asta se va întâmpla) şi frica de oameni (mai ales de cei incomozi nouă, după cum ochiul unora, mai mult decât ciclopian, mai şi întrezăreşte câte ceva din ce scriu eu aici). „Când s-a născut raţiunea, soarele lucea demult” – spunea Cioran – adică, nu e revelaţia nimănui, staţi liniştiţi! Acelora care o ţin tot morţiş, că nu-i interesează decât ceea ce cred ei în a-şi risipi gândurile într-o revelaţie numai de ei ştiută, le reamintesc ce spunea Luca (9.10): „Vulpile au viziuni şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-şi odihni capul”. Iar eternitatea cu care se mint aceştia nu-i decât „rana neînchisă a sufletului omenesc” (E. Cioran). Unde să cauţi atunci eternitatea, dacă nu în scris? Să reinventăm retorica, să reinventăm poezia şi scrisul ei şi rostirea ei! Să îmbrăcăm o nouă cămaşă în poezie. După mine, cred că poetul Ion Gheorghe, chiar a îmbrăcat „cămaşa de moarte a patriei ţărăneşti”, cum spune şi Gheorghe Postelnicu în cartea sa despre opera lui Ion Gheorghe. Şi asta, pentru că ţăranul român chiar îl conturează, şi-l imaginează în conştiinţa sa pe Creator, într-o filozofie aparte. Criticii, au localizat-o undeva prin antichitate; dar nu înţelegem de ce dogma oficială o respinge la nesfârşit. Poetul din ce-a de a doua fiinţă a sa – când o şi spune – nu-i trist, ci lumea întreagă, ce-i cuprinde în spaţii galactice gândurile, e tristă în el. Ştim doar, ce spunea Nichita cu privire la tristeţea poetului! Deci, să nu-l credeţi pe poet! Mă tem, că nu va fi de acord cu mine, marele Arghezi. N-am decât să repet ce spunea Nichita, că-l şi aud parcă pe Arghezi întrebând: „În poarta cui să cerem crezământ?/ Hai, calule, hai, câine, pământeşte/ să batem, frânţi, cu pumnii în pământ”. Şi, lui Arghezi, nu-i era dată ca lui Nichita, judecata rimbaldiană, dispreţul şi milostivirea, de a ridica în vârful acestor angelice cutezanţe, scările de bun simţ (în sensul de simţire, cutezanţă, avânt).

Ca să răspund şi altor cititori la unele afirmaţii ale mele, să le reamintesc ce spunea Eugen Simion: „Critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. Dacă până şi Dostoievski (Dumnezeule, ce zeu al literaturii!) a spus: „Noi toţi am ieşit de sub mantaua lui Gogol”, ce vină am eu sau Ion Gheorghe, că, în literatura română nu avem o astfel de manta? Cum, nici o vină, nu are nici poetul acesta, că ţăranul nostru nu i-a putut „împrumuta” -(măcar)- poetului român, cojocul său – aşa cum, în Rusia, o făcuse cazacul descris de Gogol, cu mantaua sa. Dar, cât îl priveşte, Ion Gheorghe (confundându-se cu strigătul din versurile sale): „Până la lemnele oaselor, am îmbrăcat/cămaşa de moarte a patriei ţărăneşti,/Ca Tudor Vladimirescu”, devine purtătorul de religie a ţăranului român. „Ion Gheorghe striga către toţi surzii lumii culte, oculte:/ Am descoperit cea mai veche civilizaţie din lume!/ Şi nu se opreşte nimeni la plânsul său să-l respingă ori să-l asculte;/ dar ştiu să-l insulte”. Nici nu cercetasem să înţeleg viaţa omului – dată de altfel demult (dinainte de a ne naşte) în seama aştrilor şi a lucrării lor secrete – dar, mi-am amintit, una din temerile lui Ion Gheorghe rostită sieşi ca pe o parimie: „Tu, ăsta, care treci de înţelept, nu mai azvârli tot felul de resturi în Thalassa”. Şi, nu putem trece indiferenţi, peste unele semne. Reţineţi, poate, semnul dat Margaretei din „Faust”: „Clopotul cheamă. Semn se dă. Mă prind/ De toate părţile mă leagă. S-a curmat cuvântul/ Mă-nalţă pentru ispăşire gâdele grăbit”, iar semnul care se dădea de către judecător – altul decât cel invocat de K. din Procesul lui Kafka – era ruperea unui beţişor, semn că cel condamnat de zei a pierdut dreptul la viaţă. Condamnat de zei! Dar cine le dă dreptul oamenilor, să se aşeze pe tronul olimpian al zeilor şi să-l judece pe Omul Ion Gheorghe? Nu spunea marele Hemingway, că „un om poate fi nimicit, dar nu  înfrânt”? Atâta timp cât el nu e singur în lupta lui şi are de partea sa pietrele, ca Ion Gheorghe, Pietrele Doamnei? Ale cui, pietre? Poftim întrebare! Pietre şi gata! Pietre temelii, puse la baza Istoriei, de care vorbea şi Ovidiu: „Mie la ce-mi foloseşte că-aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Piatră de piatră, când Troia, măcar nu mai e în picioare?” (Ovidiu:Epistola I-a). Iar Ion Gheorghe, o spune, mult pe înţelesul nostru: „Dar cercetaţi cartea/ înţelepciunii, ciclurile migraţiei la cicoare!/ Veţi înţelege cum au mers/ neamurile mele/ din loc în loc ducându-şi locul/ de-acasă-/ Acelaşi sacru spaţiu înfiorat de talăngile turmelor./ Dar Vremea tuturor e maica mea,/ cu ochi de cicoare, albaştri ca ai Herei din Troia.”… Şi asta, pentru ca viaţa şi omul să triumfe, şi să ne uimească! „Pe tine, care nu te-ai născut, te caut”, spunea Whitman. Cititorul e cel care va spune, în final, că gloria unui poet depinde, la urma urmelor, de interesul cu care generaţiile de după el îi vor recepta criticului (care l-a avut în vizor), înzestrarea rostirii.