230. De veghe în lanul cu cărţi (1989. Cartelul metaforelor)

Marin Ifrim: Un miniroman cu „cheie”

Prin noua sa carte „1989. Cartelul metaforelor”, apărut la Ed. editgraph, 2012 (79 pag.), Marin Ifrim ne dă rezoluţia încadrării unei scrieri, ca percepţie a inexistenţei unei cărţi în categoria, cartea o  „individualitate fără comunicare” - de care ne vorbea J.L. Borges în „notele către Bernard Shaw”. Pe această axă a comunicării, ne sugerează autorul, cartea e o sumă de relaţii, în transmiterea mesajului ei, către cititori. Încadrarea acestui miniroman, în categoria pamflet, eseu, memorialistică, suită de tablete, critică literară, etc., la care face referire Ion Roşioru, nu-i deloc întâmplătoare, pentru că, există o relaţie între scrierea cărţii lui Marin Ifrim, cu aceste trepte ale literaturii şi, pe care autorul le-a parcurs pe axa inumerabilei relaţii cu scrierile sale răspândite prin diverse publicaţii. Ultima întrunire, în şedinţă de cenaclu (din anul de referinţă 1989), a „liricarilor” dintr-o provincie oarecare, spre a supune lecturării, sub cupola casei W., unele „poezele” din creaţia recentă a poetului Nero Întremaluri, se dovedeşte (sub aspectul scrierii atmosferei de acolo) o construcţie artizană, un soi de joc combinatoriu între percepţia autorului şi dialogul interior pe care-l stabileşte el -cititorului-, cu fiecare dintre liricari. Avem în vizor, o lume ce se alcătuieşte din surprize iscate de trufie deşănţată, duplicitate individuală, cinismul voalat şi precis al indivizilor participanţi, plus, hazardul unei zile istorice. A ne gândi la duplicitatea unor personaje din carte (Ando Găgău de exemplu) paralel cu fiecare dintre celelalte personaje (Armeanu, Nosferatu, Rică Marşelică, Linu Filărece, Frau Valmana, Metreiu, Jef Costea, Seminţoi...), înseamnă a intui, cu uimire şi, chiar cu interes „cheia” cu care Marin Ifrim şi-a gândit miniromanul, dinaintea tuturor sforăriilor acestei lumi scriitoriceşti, atât de comparabilă cu lumea oricăror personaje a vreunui colţ de provincie. Personajul gândit şi creionat de autor, a fi situat cu un ochi la etica din capitala ţării şi fruntea scriitorimii de acolo şi, cu un al doilea ochi la tot ce le poate fi îngăduit în „saga”  provincială, (având orgolioasa grijă de a nu fi umilit şi învins de cei de lângă el), nu poate fi decât un personaj  cu nume codificat. Miniromanul lui Marin Ifrim nu are nevoie de efortul cititorului, în a decripta statutul personajelor, ori a ghici, cine se ascunde, în realitate, în pielea personajului X sau Y, deşi, fără nici un efort ne putem imagina, că, Nero Întremaluri, oricând poate fi identificat cu însuşi autorul. „Dedublarea liricarilor (ca să-i dăm credibilitate autorului) se întâmplă numai în anumite condiţii, de securitate individuală maximă”. Şi, mai departe: „Teama de depersonalizare îi strânge pe liricari aici (casa W.), îi face să se iluzioneze că sunt vii, că au ceva de spus, că nu sunt sorbiţi de neant”. Prozatorul are un teribil spirit de observaţie, pana sa este satirică de cele mai multe ori, iar arta portretistică ne aminteşte de zbârnâitul metaforelor, aruncate din tăria arcului cu care Fănuş Neagu îşi imortaliza personajele. Cerbicia celor care caută cu lupa, şopârle, prin textele autorilor de „poezele”, nu ne era străină (nouă celor trăitori în respectivul regim comunist), dar, în şedinţa de cenaclu de dinainte de izbucnirea Revoluţiei, această goană a cenzurii, devine stigmatul pe care autorul îl pune pe fruntea celor care dezarmează, se dau în vileag (gen Armeanu) ştiindu-se secături fricoase, ce fug dinaintea dialogului care i-ar pune faţă în faţă. Cu alte cuvinte, se spală pe mâini ca şi Pilat din Pont, personajul biblic. Descrierea personajelor, fierberea „din interior” a încordării ce-i nemulţumeşte pe liricari, prin prezenţa la şedinţa lor de cenaclu, a doamnei celentariste (adică din Capitală), Ecaterina Scurtu, cunoscuta scriitoare şi ziaristă, care-i „onorează” cu prezenţa ei, tocmai în preziua când (vorba circula în secret) „şandramaua se va dărâma”, este antrenantă şi trebuie citită în cheie. Şi, ar veni ca poliţă plătitoare celor cocoţaţi în prim planul atmosferei culturale (şi atunci, ca şi acum), pe care nici celentarii, ca să nu mai vorbim de cei din provincie, nu-i mai suportă. Aşadar, ne aflăm cam „pe la mijlocul lunii decembrie„ (1989), iar liricarii „par adunaţi aici pentru a se desfăta în lumina casei W., ca nişte fluturi în jurul lămpii” şi, până să înceapă  şedinţa obişnuită, cu prudenţă „se discută despre fel de fel de întâmplări, multe dintre ele neavând nimic comun cu literatura”, dar, în care se simte „resemnarea în sufletele lor de artişti ai cuvântului. Deşi, nimeni nu o spune pe faţă ceva pare să se întâmple”. Lucrurile par a se limpezi, o dată cu deschiderea şedinţei de către Ando Găgău „căpcăunul careului de aşi, responsbilul casei  W.” (un carierist notoriu), dar, care ştie să-i flateze pe toţi cei de faţă. Discursul său, se desfăşoară sub „un accentuat timbru al nervozităţii”, dar, sub presiunea evenimentelor decembriste, care se precipită, pare al unui şoricel nevricos, iar sub ochii ţintă ai doamnei de la centru, devine politicos, un pic parodic, dar de un lichelism de neimaginat. Temându-se doar pentru scaunul său, devine atent în tot ce spune, numai ca distinsa doamnă să plece mult mai mulţumită „ca de obicei”. Ne mutăm atenţia asupra „monologului” interior, pe care autorul i-l atribuie elegant, liricarului „până-n măduva oaselor, cum îi place să se recomande”, pentru că, acest bâlci al deşertăciunilor literare, la care asistă, nu are cum să nu-l lase „descumpănit”. Asupra celor de faţă, deşi „cel mai scurt drum al fiecăruia către cimitir e viaţa”, nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de himere”, întrucât, e clar pentru toţi: „Urmează Ziua de Apoi a zilei de mâine!”. Şi, oricât am învârti pe degete „cheia” acestui ultim mesaj ori am lua-o de la început cu lecturarea miniromanului, am ajunge la nedumerirea celor gândite de Marin Preda despre un personaj al său, ce îşi omorâse în bătaie, calul: „Învârtea osul în mână şi, liniştit în mişcări, începu să-l lovească din nou...cum ar fi tăiat lemne, fără să mai fie atent la ceva”. Şi, apoi, de ce şi-ar omorî autorul, eroii? Mai ales, că unele personaje s-au şi teleportat prin alte spaţii culturale, şi nu au dus lipsă de evenimente postrevoluţionare, gata de un alt spectacol, sub regia autorului. Intuim noi oare, o nouă continuare (ca pe un nou serial al scrierii sale) a miniromanului de faţă? Vom trăi şi vom vedea.