Mama se temea de anul 2000
În copilăria mea, Mama, repeta adesea că
în anul 2000 va fi sfârşitul lumii. Aşa auzise, aşa i se spusese şi ei, atât
ştia. Şi atât a repetat o viaţă asta, că în februarie 2000 s-a sfârşit ea. Avea
86 de ani. Odată cu ea, şi lumea copilăriei mele. Din clipa aceea, nu mai cred
o iotă, în sfârşitul lumii. Pentru că, atunci când crezi cu putere ceva, acel
ceva ţi se şi întâmplă. Aş fi dorit acum să ştie că poezia „Mamei”, trimisă acasă, la ţară,
într-o scrisoare (era pe timpul studenţiei), a apărut în cartea mea de debut,
din 2005 şi, mai apoi, în Antologia poeţilor buzoieni, în 2010.
Scrisesem poezia, în timpul facultăţii şi îi trimisesem poezia într-o
scrisoare. Deşi, spuneam în poezie, că, scrisoarea mea va poposi în fiecare zi
în mâinile cunoscuţilor care ştiau s-o citească (Menţionez că Mama, era
nevăzătoare. Un accident banal, petrecut în casă, la miezul nopţii, o lăsase pe
vecie, fără vedere), n-am crezut asta, până când am văzut scrisoarea - pusă la
păstrare în cufăr - roasă pe la margini, sub degetele celor care o întorceau pe
toate părţile, în timp ce i-o citea mamei. Să vă redau măcar două strofe, ca nu
cumva să credeţi că fabulez (poezia a fost publicată în cartea de debut „Cu
marea în suflet”:
« Mamă,
drumeţul care vine de departe
Si-ntr-un amurg,
la poartă-ţi va bătea…
Primeşte-l, ospătează-l, dă-i să bea -
Si pune-l să-ţi
citească a mea carte.
In cufăr cu mai
noile scrisori,
Vechea mea
carte-i roasă de citită…
Dar via slovă ce
cuprinde-n ea,
Ţi s-o părea cu
el abia sosită. »
Amintind de mama, nu pot uita că, în
copilărie, îmi ţinea partea când tata mă descoperea – în odăiţa din spate (unde
aveam bucătăria), cu felinarul aprins, citind pe ascuns – şi făcea mare
tărăboi. După tata, desigur, consumam gazul pe nimicuri, dar mama spunea că
Dumnezeu m-a ales în mod special să fac anumite lucruri (precum cititul) pe
ascuns – dar, mai făceam şi alte multe prostii pentru care mă muştruluia pe
bună dreptate, zic eu, acum – şi nici măcar nu bănuiam, pe atunci, pentru care
anume scop, ce nu putea fi încă înţeles în momentele acelea. Gândiţi-vă numai
ce-i spunea Ivan lui Aleoşa în „Fraţii Karamazov”: „Eşti tu cumva în
măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii – n.n.) pe pământ şi
la ce poate folosi?!” Şi am în vedere episodul hăituirii acelui copil de curte,
de câinii acelui general pregătit de vânătoare, pe motiv că acesta îi lovise,
cu o piatră, un câine îndrăgit. Mama s-ar fi aruncat dinaintea hoardei hămesite
şi asmuţite, pentru salvarea copilului ei! Îşi câştigase icoana aceasta, încă
de pe vremea când se lupta pentru destinul propriului copil. Şi nu pot să nu-i
recompun în câteva cuvinte icoana: „Când te-am deschis în gând, chiar erai o
carte/Încercând să te recompun filă cu filă./Încercând!/Cum s-ar înfuria un
canar pe gratii/Să le roadă, sau să-şi bage gheara în gât/Şi să învingă./Doar
aşa să-şi învingă/Şi mult, mult lăudata lui moarte”. Iată, aşadar, de ce nu
cred în „Apocalipsă” şi în speculaţiile care i se atribuie în scrierile actuale. Nu pot uita scena, petrecută mult după miezul
nopţii, când într-o seară de octombrie, am sosit, de la Buzău, în satul natal
dobrogean Tătaru, la casa părinţilor mei. Nu ştiusem, că întregului judeţ
Constanţa, îi fuseseră închise drumurile de transport. Ceauşescu (prin mai marii
partidului, din judeţ) decretase, ca autogara
din Constanţa să fie închisă pe timpul recoltării porumbului, astfel, ca
toţi ţăranii, în loc să se plimbe la oraş, să participe la imensa acţiune
agricolă. Când am ajuns cu trenul, din Buzău în Constanţa şi, am văzut un lacăt
uriaş pe uşa autogarei, am rămas cu gura căscată, şi mintea interzisă. Aşa
ceva, nici prin visele cele mai negre, nu-mi închipuiam. Îmi trebuia un plan,
mai ales că, până acasă mai erau cca. 45 km buni. Până la Cumpăna, am luat
cursa locală. De aici am făcut autostopul, până la Topraisar. De aici (era deja
ora 9 seara), nu am mai avut noroc. Aşa că, mi-am luat bagajul pe umeri, şi am
luat-o pe jos, spre casă. Nici mai mult nici mai puţin de 21 km. Vreo 9, tot
i-am făcut eu, pe jos, când spre uimirea mea (reţineţi, era cam prin 1981), o
maşină a oprit şi m-a luat din drum, fără a-i face măcar cu mâna. Când a auzit
de unde vin, s-a închinat, bietul şofer. Mergea spre Negru-Vodă, un orăşel
aflat la graniţa cu Bulgaria. Chiar a vrut să facă un ocol, de la Comana până
la Tătaru, de 6 km., ca să mă ducă acasă, dar am refuzat. Era prea mult! Am
încercat să-i plătesc, dar nu a primit nici un leu de la mine. Şase km. nu mai
însemna nimic, de acum încolo. Am ajuns acasă, in jur de unu noaptea. Am aprins
becul în camera unde dormeau părinţii. Erau singuri în casă. Mama a realizat că
cineva se mişcă prin casă şi a dat semne că voia să afle cine se află în
cameră. Iată conversaţia avută atunci:
-
Care eşti, acolo? s-a mirat mama, mişcându-se în aşternut.
- Cine altul? m-am făcut eu a mă
mira. Eu sunt! De mâncare, e ceva prin casă, că mi-e foame tare, după atâta
drum?
- Păi, ţi-am spus că ai mâncarea
pe sobă. Ia şi mănâncă, şi tu!
- Când mi-aţi spus? N-aveaţi cum
să-mi fi spus! Abia acum am sosit de pe drum...
- Cum nu ţi-am spus? Ce tot spui
acolo?! Când ai plecat la a lu Robu, n-ai lăsat mâncarea pe sobă? Ziceai
că nu ţi-e foame...
- Cum adică, la a lu Robu? Că vin
acum direct de la Buzău... Nici nu ştiu cine e aia a lu Robu, am zis eu mirat
foarte, de întorsătura conversaţiei. Dar, în timp ce mama, a realizat şi ea, că
ceva nu era în regulă, cu conversaţia noastră, a tăcut subit şi, o vreme, a
ciulit urechile, să desluşească prin „întunericul” camerei, enigma apariţiei
mele acolo. Astfel, am realizat, că, fratele meu mai mic, Nicu (lucra prin
Constanţa, pe vremea aceea), venise înaintea mea acasă, dar, că în clipa aceea,
se afla la vreun ceai, la fetele lui Robu, de care auzisem şi eu câte ceva. Aşa
că, am intrat în jocul acela, al evenimentelor zilei, încercând a mă amuza:
- Adică, eu vin de la drum lung,
abia acum, dar aflu că eram de fapt plecat la a lu Robu. Ei, bine! A lu Robu nu
există, nici mâncarea pe sobă n-am lăsat-o! Eu cred, că eu nu sunt chiar cel pe
care-l credeaţi plecat de acasă, acum o oră două. Eu sunt plecat de ani de zile
şi, uite, abia acum am venit acasă. N-aţi vrea să vă treziţi şi voi ca să stăm
de vorbă, după atâta vreme? (Jucam teatru binişor). Dar, nu mi-a mers. Mama a
sesizat nefirescul discuţiei, deşi, nu vedea nimic. Am auzit-o, după o vreme,
strigând la tata:
- Ioane! Mă, Ioane! Scoală, mă...
A venit Tudor de la Buzău. Apoi către mine: Tu eşti? Nu e Nicu?
- Eu sunt... m-am desconspirat.
Păi, cine credeaţi că e?
Mama, a sărit ca o pisică, din
pat şi, cu mâinile amândouă, mi-a pipăit faţa, să se convingă, că nu glumeam.
Şi, nu glumeam. Eram chiar eu în persoană şi cu ei, faţă în faţă. Până a sosit
frate-meu, de acolo unde plecase, am tot stat de vorbă, şi vorbele aveau să se
termine abia când au dat zorii, şi am spus, că somnul mă ajunsese şi pe mine,
ca pe oricare dintre muritori.
Nici nu mai ştiu (adormisem) ce
şi-au spus ai mei, când fratele meu a sosit şi el de la ceaiul dansant la care
fusese, cert e, că acesta, era în al noulea cer: odată, că-şi văzuse după doi
ani fratele, a doua oară, că încurcătura iscată, îl înveselea peste măsură. Şi,
tot cerea să i se povestească isprava acelei nopţi, încă odată... şi încă
odată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu