248. Din caierul vremii... (Ion Gheorghe - un poet controversat III)

(III)
                                  Motto: 
                          "Vremuri vor trece, se vor spune poveşti neruşinate/...
                             La urmă, va veni judecata şi punerea-n drepturi"
                                       ( din "Concluziile senectuţii")

Aud şi acum strigătul fără răspuns al poetului Ion Gheorghe: „Oare mă auzi, Walt Whitman?” Adică, tocmai celui care spunea: „sunt ca o fiinţă fără trup, biruitoare, moartă... lupul, şarpele şi mistreţul s-au întâlnit în fiinţa mea...”. Ceea ce mă face să cred că, undeva peste ocean, o fiinţă paralelă „dintre Celţi, Gali şi Goţi/Plecaţi la vremea lor din Tărtăria Hyperboreeană,/Şi-au luat seama istoric, adică au venit înapoi în cele 55 de/Federate ale Burebistanilor”(I. Ghe.), îi şi ridicase poetului spada, vrând să-i scrie acel ultim poem nemuritor. Se spune, că despre W. Whitman, cineva, în timpul vieţii, ar fi spus: „Nu există un Whitman adevărat. Whitman este literatura în stare protoplasmatică”. Dar, oare, există un Ion Gheorghe cu adevărat: omul şi poetul Ion Gheorghe într-o singură fiinţă?” Din câte mi-a fost dat să văd (în cele două-trei întâlniri avute cu poetul) şi să aud (variante ale unor întâlniri şi discuţii avute între poetul Ion Gheorghe şi scriitoarea Passionaria Stoicescu), precum şi mărturiile rămase în scris de la poetul Ion Murgeanu (în „Himera literaturii”) – se pare că Ion Gheorghe este uzina intelectualului trăit la ţară şi hrănit cu miturile ei, dar, care încorporează în ea omul atât de simplu, încât, în discuţii, se limitează la a-i reflecta pe toţi cei ce se apropie de el, ca într-o oglindă. Poetul Ion Gheorghe este whitmanian prin fericirea de a-şi apăra valorile în care crede cu tărie. Pe de o parte este whitmanian: „Eu sunt omul. Am suferit. Mă aflam de faţă” (W. Whitman); şi pe de altă parte, gheorghian: „Trăiesc mai departe greşelile şi izbânzile timpului meu/Unii mă cred nebun, alţii zeu./Într-adevăr, singurătatea este o stâncă uriaşă,/O duce Sisiful meu până-n vârf primenindu-se de cămaşă” (din vol. „Concluziile senectuţii”, 2010). Ion Gheorghe, e singura mărturie, vie, că Nicolae Labiş (fostul său coleg de cameră, în studenţie) „cel pe nedrept împins sub roata de tramvai a istoriei mereu întoarsă” (I. Ghe.), prin el, strigă mai departe: „Domnilor! Poezia n-a murit, cum n-am murit nici noi. Noi nu, niciodată...”. „A scrie astăzi despre poetul care de văzut aevea n-a mai fost văzut,/ Dar care însă ne vede şi ne judecă precum ne-a cunoscut, la vreme/ Nici uşor nu mai este, nici nu mai are cine, cui să povestească...” – cităm câte ceva din Ion Gheorghe („Despre Labiş, data viitoare”). Da, poete: mereu şi mereu va fi o dată viitoare, când cineva se va apleca deasupra colii de scris şi va răstălmăci în fel şi chip acea ultimă zi a poetului aflat în luptă cu Inerţia. „Cel pe nedrept împins sub roata de tramvai a Istoriei”, cum zice Ion Gheorghe, cel care s-a aflat în tinereţe: „El, în patul prim, pe dreapta uşii eu lângă el, al doilea, parcă definitiv orânduiţi/ în faţa unei nişe pentru geamantane...”, gata oricând să-şi refacă Doctrina în câteva poeme din cartea „Lupta cu inerţia”, băgase în sperieţi pe cei de la şcoala Băneasa, pe cei de la şcoala de partid, Ştefan Gheorghiu, încât au aruncat în vânturi turbionare, sămânţa vrajbei „pădure de cucută şi mătrăgună”, spre a-l nimici. Se cuvine o paranteză, spre a aminti cele spuse mie de profesoara mea de literatură, Elena Jean, sora actorului Jean Constantin: („Singurul căruia portarul de la intrarea în universitate îi dădea salutul în poziţia de drepţi, cu mâna ridicată la şapcă, nu era nici directorul şi nici administratorul facultăţii, ci tânărul Labiş, poet deja recunoscut la cei 19 ani, când intra cu părul ca de arici dat pe spate şi mâinile în buzunare, pe poarta universităţii, în vreme ce pe noi toţi ne controla la sânge”). Citeşti acest poem („Despre Labiş, data viitoare”) al lui Ion Gheorghe, cum l-ai fi citit pe Balzac cu al său Moş Goriot, cândva. De ce, Doamne iartă-mă, nu te poţi răsti sorţii precum a făcut-o Rastignac: „Între noi doi, acum!” Lumea (acum, după Labiş) chiar ne pare un ocean de noroi în care omul e împins până la gât de îndată ce încearcă a se lămuri mai îndeaproape, ce poţi simţi pipăind cu degetul, în această Mare Nedumerire a sa. „Sunt împrejurări în viaţă când totul e amărăciune”, scria Balzac, dar ciuma „lipsei de îndoială” ne face să credem că toate împrejurările au devenit pagini ale acelei Istorii amintite de Ion Gheorghe: „Românii ies din Istorie, precum o merită şi li se cuvine”. Dar cine va defrişa „cu sabia adevărului” chiar Adevărul la care se ruga Lessing în truda sa neobosită de a se strădui să-i dea adevărului de urmă? Tot încercăm şi azi (după Eminescu şi Labiş...) a schimba versul, „răspândind o ploaie de sunete” – slavă ţie, Homer, primul între poeţi, pentru aceste, în aur, dăltuite cuvinte! – şi nu mai reuşim să ieşim din eroare. Un matematician – cu spiritul său paradoxal – definea adevărul ca pe eroarea cea mai riguros sterilă. Ca şi întrebarea lui Pilat, rostită dinaintea lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Şi neştiind sieşi a-şi răspunde, l-a aşezat pe scaunul de judecător în locul numit Gambata. Pilda aceasta îmi spune mie (ochi critic) că trebuie să ne temem cu toţii de „cel” care tinde să judece dintr-un singur punct de vedere. Şi cred, va trebui reînvăţată lecţia lui Gorki, cel care într-o frază de valoare de motto, spunea despre un alt confrate scriitor dintr-o altă ţară, cu mult entuziasm: „Dickens a rămas pentru mine scriitorul dinaintea căruia mă plec cu respect. Acest om a înţeles perfect arta cea mai grea: aceea a dragostei de oameni”. Mă opresc aici şi îmi plec fruntea pe pagină spre a-i săruta slova poetului gheorghian: „Numai Cenuşăreasa prinţesă, Poezia, ridică/Lucrurile şi întâmplările oarecare/ La simboluri şi fapte fără de frică/Adunând neamurile la divina lucrare...” (din vol. „Concluziile senectuţii”).