239. De veghe în lanul cu cărţi... ("Trofee"- Gheorghe Dobre)

Gheorghe Dobre: Despre recuperarea în imaginar a poeziei

Cu apariţia plachetei „Trofee”, apărută la ed. Helis, 2012, (90 p.), Gheorghe Dobre îşi singularizează vocea lirică, cartea situându-se la graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea apusă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi moartea, ca „teritorii” de trecere pe „malul celălalt”. Poate fi, tot atât de bine, percepută ca o călătorie ludică prin aceste tărâmuri existenţialiste, în care, poetului, pus faţă în faţă cu eul său, într-un dialog continuu cu celelalte chipuri imaginare, răsfrânte în oglinzile timpului, nu-i aduc decât strălucirea spectacolului unor trăiri în agonie, când (lui) învingătorului învins, nu-i rămân decât întrebările puse, ca „nărăvaşe” trofee ale vieţii. Incursiunile autorului, prin aceste texte (aşa zise „sfâşieri neromantice”), seamănă cu acele cântece orfice, rostite în duet (poet şi evocator) din piesele antice, un dans ca o pendulare care să dea încredere şi, mai apoi, îndârjire în partea zeiească din om. În această pendulare ludică, poetul va lăsa loc şi altor cuante de timp, care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi, unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ori altă lume paralelă, din care-şi va cere jertfa iubirii pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, moartea implacabilă. „Cum să ieşi din aceste sfâşieri neromantice întreg, să te reconstruieşti rapid, fără să se vadă, din sângele şi creierul ce ţi-au mai rămas după nopţi de nesomn?” (p.48). Prin poezie, ar putea fi un prim răspuns - spunem noi. Deoarece „poezia este o recucerire a imposibilului” (p.49). Ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, mai ales, împovărat de gânduri filosofice, când, în odaie avea să-i intre pasărea de catran a nopţii (corbul), prilejuind de aici încolo, un dialog despre rostul vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Dinaintea oglinzilor imaginare ale trecutului, în „amurgul ruginiu al singurătăţii”, poetul se află „privind-o-n tăcere” (pe Ea – n.n) şi, prin fumul care se ridica la tavan, în rotocoale - „clipele de tensiune care apăreau între noi rupeau fluxul gândurilor”. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări, omul, chiar se naşte îngrădit, şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către iubire, o viaţă fără griji, comunicarea neîngrădită cu semenii, sau uitarea de moarte. Pus faţă în faţă cu astfel de refulări, poetul şi „reîncarnare sa” (din lumea oglinzilor unor lumi paralele), par ca „doi inşi la capul unui mort (ce) se acuză reciproc, fără patimă, că celălalt l-a omorât”. În aceste intertexte eseist-poematice, poetul recunoaşte că „întotdeauna” stă de vorbă cu cineva: „acel cineva e mereu acelaşi, reflectat într-o mulţime de oglinzi din „side”, numai de aici se poate porni afară”. Se poate porni, unde? – întrebăm noi. Ecoul orfic al unor versuri, pare a ne lămuri. Să-l cităm pe poet: „spre nimic din ce a fost/mânat mereu de nărăvaşele trofee,/beţivele trofee/ce flutură în faţa ochilor noştri/(pentru că doar noi le vedem)”. Să fie un astfel de trofeu, ceea ce a mai rămas, după o iubire apusă? O iubire despre care – spune poetul – „până la moartea ta din ziare/e cale de doi poli/şi-atât/dar am să vin să-l fac/şi-ai să m-aştepţi…”. Iar, în altă parte: „inegal şi rânjit/zbura surâsul tău,/vânătorii au plecat/ţigările/boala/şi eu,/privindu-te-n tăcere”, a mai rămas doar mângâierea imaginară, după ce vânătorii-gânduri au plecat. Să însemne şi această ultimă mângâiere, făcută cu o mână aspră „ca o cergă pe care-am făcut dragoste în tinereţe”, trofeul  unor deşertăciuni ale vieţii? Dar, cum „drumul din poezie trece şi prin noi”, de-a lungul şi de-a latul acestor sfâşieri neromantice, agonia învinsului rănit de Destin, se lecuieşte prin voluptăţi paroxistice (acele imnuri prozodice) manifestate dinaintea primăverii şi a soarelui (p. 38 şi 75). Şi, nu întâmplător, prin imn, ne întoarcem odată cu poetul la imaginea rămasă fixată, undeva, în copilărie, şi la un trecut din viaţa noastră, din care, tot mai mulţi, din păcate, reţinem tot mai puţin. Reţinem şi versurile adresate acelor umbre ale trecutului, cu tot ce ne tulbură ele: „ieşi din casă şi casa se ia după tine/intri-n ea/şi vrei linişte./mai vrei să fii copil/dar afară trece un mort./şi copilul din tine se ia după el”. În miezul lucrurilor care „se refugiase în timpul dinaintea naşterii lui şi dansa fără motiv”, se naşte o altă întrebare, care poate suna aşa: „de ani de zile te caut şi găsesc mereu numai praf şi pulbere. ce rost mai are? ce rost? sunt ca un ţipăt disperat ţâşnit peste un continent pustiu, mereu îmi dă ocoale disperarea, şoptindu-mi ispititor: <<ce rost mai are? ce rost mai are? ce rost mai are? ce rost?>>”. Aşadar, cum să ieşi din aceste sfâşieri neromantice întreg? Toate acele viclenii imaginare, din oglinzile trecutului (de care tocmai vorbeam), vin acum ca nişte monştri sau îngeri. Cu cine să fii sincer, pe cine să păcăleşti? Printre neliniştile poetului, decriptăm câte ceva: „când întinzi mâinile spre oglindă nu descoperi, vorba unui domn, decât nisip. Dar, până la urmă, personajul mă tiranizează… sau eu îl tiranizez. Sau eu mă tiranizez. Sau el pe el şi mă ia pe mine de martor?”. Echilibrul acesta al armelor, între eseu şi poezie, precum şi pacea din conţinutul lor, sunt excluse. Artistul filtrează permanent nebunia, ne sugerează undeva. Şi-i sugerează, şi poetului, uimirea continuă: „să nu mă tem/de acel ceva/care m-a trecut în el/Şi-acum se uită la mine/şi nu înţelege/ce mai vreau de la el/dacă tot am ajuns pe malul celălalt”. De aici, încolo, în placheta de faţă nu va mai fi loc decât pentru întrebări fără răspuns : „dacă vor apărea răspunsuri, drumul e fals” (p.50). Pentru că „Trofee”, nu-i, în fond,  decât o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva „în care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări”, poate, doar „o pândă, o pândă continuă, încordată, răbdătoare, în care corpul meu pierdea perioade lungi cu realitatea”. Câştigul cititorului? Aşa cum ne spune, într-unul dintre texte, e mai mare decât al scriitorului, pentru că poezia care depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum şi-a propus), are un număr al sensurilor, în care cititorul „poate aluneca şi pe care le poate scoate în faţa minţii”, fără ca întregul să sufere. „Cel puţin tu vezi muzica” – ne atrage atenţia, într-un vers. O luptă aprigă, o urmărire fără răgaz cu ceea ce i-a impus omului, Destinul; o alergare tenace, pas cu pas, spre ceea ce-l îndepărtează tot mai clar de „Ea” (iubita, poezia ori moartea – sau toate trei împreună), e rostul scrierii sale: „Vezi cum alerg/să mă despart/de tine/ca să te pot admira/ca să te pot copia/ca să ne putem/anula”. Nu încercăm să înaintăm în logica poetului: Viaţa mea e viaţa mea! – sună un ecou dinspre aceste oglinzi ale trecutului său. „Şi-acum încerc să intru acolo”, poate însemna şi regretul „celui” din noi, lăsat în timp, dăltuit acolo, fără putinţa de a ne urma în călătoria pe care o facem în timp. Existenţa noastră, ne sugerează iarăşi autorul plachetei de faţă, e ca în poemul cu cercurile trase în „jurul fiecărui armăsar” (p.80), unde, cuvintele se electrizează atunci când din nou prind contur şi gândesc în locul nostru. Cu alte cuvinte: „Trebuie să trăieşti intens, să epuizezi pe cât posibil tot ce poţi epuiza şi concluziile vin singure”. Poemul de la p. 89, despre „amintirile” (nu numai ale poetului)  uitate-n stradă „lăsându-le singure, scârţâitoare-n ger”, care vine să întregească imaginea unui timp evocat, a unui timp „ce nu mai mergea înainte, se oprea pentru tot universul” este elocvent. Poate, prin dialogul poet-evocator, materializat în eseu şi poezie, întreţesute în text, Gheorghe Dobre, este întrezărit de unii cronicari, ca pe acel predecesor în timp, al celui care a aşternut însemnările unui „anotimp în infern” şi, acordă textului, în speţă - „un aspect de şantier de lucru” pentru un nou gen de scriere.