Dan Mircea Cipariu: Scrisorile realităţii „faţă către faţă” cu oglinzile facebook-ului
Cu noul volum de poezie „Singurătatea vine pe Facebook”, ed. Tracus Arte, 2012, Dan Mircea Cipariu, aflat în postura de poet-prizonier al lumii (în general) şi un însingurat rătăcitor în lumea Facebook-ului (în particular), aruncă o „lumină/ pentru inima mea/ şi a celor care nu sunt în ea” (Scrisoarea a XII-a), asupra creatorului din exterior, şi a ziditorului din interior, căci, dat îi e poetului, a-i examina efectele, fără a-i judeca, în totalitate, cauzele. Noua sa carte de poezie, poate fi încadrată în categoria culegere de gânduri, de aforisme şi imprimerii subiective şi virtuale a profunzimilor insondabile ale existenţei. Puţini ştiu, însă, că poetul avea în imagine şi pe bătrânul oştean pornit călare pe mârţoaga sa, încercând să-şi găsească desfătarea în acea vale a lunii „unde sălăşluieşte timpul care a fost risipit de vise” (după J.L. Borges) şi, în cele din urmă, înfrânt de realitate, se va întoarce „slăbit şi galben, întins pe o mână de fân, într-un car cu boi”, spre casă. Şi, ne gândim – odată cu poetul D.M.Cipariu – la „casa din singurătate” (unică), pe pragul căreia visase cândva „isprăvi mereu tot altele”... senor Miguel de Cervantes Saavedra. Reformulez gândul poetului: „Prin poezie, am vrut să visez şi, să cuprind omenirea de pe Facebook” (gând exprimat cu ocazia lansării de carte). Criticul va reconstrui, mereu şi mereu, acest cal troian al înţelegerii sfidate de poet. Cartea are o construcţie poematică, gândită ca pe o lucrare „faţă către faţă”, realitate-imaginar, lumea reală cuprinsă în gândurile exprimate prin cele 20 de scrisori, cu lumea imaginară, răsfrântă din „oglinzile mincinoase” ale unui vis ce prinde contur, prin cele 20 de „facebook dreams”-uri, care le urmează. Cu prima scrisoare, poetul aruncă pieptenele, oglinda şi gresia, marcând calea de urmat, în calea cititorului său: „sunt şi eu un proprietar de suflet/o măsură a lucrurilor pe care le intuiesc/pe care le iubesc” - ca, în „Scrisoarea a XIII-a” chiar să pluseze („sunt un proprietar de singurătate”). Aşadar, nu-i ucideţi visele „o măsură a lucrurilor (şi ele n.n.)”, ce vor veni cu fiecare scrisoare trimisă. O primă explicaţie, o găsim tot aici, în cuprinsul primei scrisori: „evadez din statistica suferinţelor mari/într-un regat de singurătate/unde pot visa cu ochii deschişi”. Fantasmele visului din cartea de vise a poetului, oglinda în care te priveşti cum te pierzi în gura unei arătări uriaşe de pe lumea cealaltă - „o gaură neagră”, acolo -, e şi ceea ce spunea cândva poetul „Corbului”: „Cei ce visează ziua cunosc multe lucruri, care le scapă celor care visează noaptea” (E.A.Poe). E de la sine înţeles că poetul îşi asumă coeficientul de risc, în a nu umbla la baierele ghicitorii aruncată ca pe tarabă în piaţa oraşului şi, nici nu-şi face iluzii ca Don Quijote, care-şi lua avânt, în dezlegarea enigmelor. Dacă am avea, la tot pasul, interpreţii cei mai teribili de vise, am putea avea şi noi o percepţie a realului, ca expresie a „unei lumi magice”. Şi, am putea zări prin năclăiala beznei (sau) în nesiguranţa obscurului secol, ori, chiar să facem mai multă lumină, în păienjenişul întâmplărilor dictate de Sus. Cu această remarcă (aproape borgesiană) - „visele mele nu ştiu niciodată să zămislească mult doritul tigru” -, ne îndreptăm spre o minimă fereastră prin care vom evada, odată, cu poetul D.M.Cipariu. Despre fantasmele singurătăţii, poetul ne şi explică, mai apoi, cum se consumă – până când: „o gaură neagră/îmi strigă numele/şi adaugă în dreptul meu/<<un om eliberat>>”. Însă, explicaţia unui refugiu total, în lumea visului, ar putea veni, odată cu primul poem din ciclul „facebook dreams”, dacă l-am citi într-o cheie aparte. Să vedem: „Ultimul meu simţ e visul/cu el voi cerceta invizibilul”. Şi, afirmă, mai apoi, cu tărie: „cu puterea visului voi trece pe nevăzute/printre popoarele de insomniaci/care îşi venerează zeii şi nostalgiile cu un like”. Ieşirea din vis, nu-i decât clipa de a privi în faţă necunoscutul, în momentele fireşti ale zilei: „cu care voi trece iarăşi prin realitate ca într-un film fără final/şi fără prea multe înţelesuri”. În „Scrisoarea a II-a”, există şi o explicaţie a „timpului” perceput în momentele evadării, în vis, ca fugă de singurătatea unei biografii petrecute printre cărţile din biblioteca personală: „am intrat şi eu în pântecul unui vis de eliberare/înţelegând mai bine ca oricine că lumea obiectivă/e tot mai mult ademenire”. De fapt, cu „Scrisoarea a II-a”, poetul lansează percepţia celor două planuri ale singurătăţii: lumea reală (cea din „scrisori”) şi lumea virtuală (cea din „facebook dreams”), asupra cărora vom mai reveni. În schimbul eliberării de singurătăţile noastre zilnice, prin vis - „facebook”-ul, devine o navigare continuă prin ţinuturile unor „rânduri de disperare” ce-i oferă „numai copaci tăiaţi pentru nopţi de frig şi de spaimă”. Întrucât: „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”, spunea Cioran. Poetul, conştient de acest pericol veghează, ca, totul, să nu ia forme apocaliptice: „în noul meu creier/nimeni nu spintecă pe nimeni” (p.13). Tocmai de aceea, e încă vie imaginea unor animale fantastice, căţărate în visele noastre, cu scopul de a ne devora visele, aşa cum ne sugera J.L.Borges, despre oglinzile mincinoase. Poetul ne vorbeşte despre „o lume din oglinzi vorbitoare... gata de apărare şi atac” şi, ne asigură asupra certitudinii armelor sale: „sunt pregătit să trec întunericul cel mare”. Cu „Scrisoarea a IX-a”, poetul îşi asumă, printre elementele portretistice, pe de o parte, poezia străzii, care „aşteaptă să-i privească pe scutieri şi duhovnici/cât mai aproape de propria lor frică”; pe de altă parte, el (poetul), care se va „lupta cu morile de vânt/şi mai ales cu mine însumi/pentru un singur vers de libertate”, e optimist că va ieşi învingător. Invocaţia sa, în acest context, al sinelui cu poezia, e firească: „trăiesc până la capăt/în acest poem pe care îl intuiesc/dar pe care nu-l voi scrie niciodată”. Şi, fiindcă o spune sincer (neavând aroganţa poeţilor zgomotoşi), neapărat să-i găsim şi corespondenţa din „facebook dreams (IX)”. Iat-o: „eu nu sunt realitatea/nici oglinzile ei mincinoase”, unde, din nou, realitatea şi oglinzile ei intervin între lumea reală şi cea virtuală a unei portretistici ideatice, pentru ca disperarea sa, să nu aibă nimic din aceea a romanticilor şi, mai nimic sentimental: „nu mai vând iluzii/nu mai cumpăr indulgenţe”. Optimismul său vine de la poziţia câştigată, în disputa cu spaimele sale -„departe de năluciri şi primejdii”-, ca şi a autosugestiei benefice a puterii cuvântului, în terapeutica sufletului: „în creierul meu e un pământ sfânt/pentru scris şi vindecare”. În cel de al (XIV) „facebook dreams”, poetul revine la imaginea ochilor înţelegători ai iubitei, ca la acel tărâm al speranţei şi faima acelui uitat „El Dorado”: „nu te mai privesc de atâta vreme în ochi/îţi trimit doar mesaje de câteva ori pe zi/chiar dacă ştiu că vânezi totul de la mine”. Astfel, această gândire va dobândi consistenţa unei fiinţe vii, pe care o va urmări cu toate aspiraţiile sale, după ce singurătatea „facebook-ului” a nimicit-o complet, în aşteptarea zilei următoare. Din aceste tranşee ale „pândei şi aşteptării”, în războiul numit „singurătate”, iubita e precum soarele („aşteptarea mea de sus şi de jos”): „tu eşti o dragoste de nisip mişcător/tu eşti pisica pe care o fotografiază în secret/rabinul/patriarhul/imamul”, ca ademenire şi viaţă. Cu „Singurătatea vine pe Facebook”, poetul îl radiografiază, în principal, pe gânditorul care a înţeles să profite de tăcerile şi de solilocurile sale pe facebook, pentru a înţelege ce se petrece în jurul său în această lume vastă: „stau pe munţi şi pe ape de singurătate/<<într-o relaţie cu POEZIA>>/viitorul străluceşte ca o stea căzătoare/aşteaptă un singur/enter” (Scrisoarea a XV-a). Cititorul, aflat mereu într-o relaţie de intermezzo cu cel care gândeşte, devine „hipnotizat la cireşul alb din faţa casei”, în lumea prin care poezia „e tot mai mult adrenalină şi spaimă”. Cartea îi prilejuieşte cititorului, o serie de aforisme (ca aparţinând singuraticilor): 1) „orice suflet călcat în picioare este oglinda unei trădări” (p.21) ; 2) „fericirea e un mod de întrebuinţare” (p.24) ; 3) „singurătatea e o biserică în care Dumnezeu mai poate aduce/mântuire sau alinare” (p.41) ; 4) „să nu ne grăbim în acelaşi cont vom ajunge cu toţii” (p.68) ; 5) „singurătatea e un cântar care nu minte” (p.76), etc… Mesajul poetic al acestui volum de poezie, e de a readuce sufletului, cerul cu lumina soarelui atotputernic, ca pe o solie a gândirii care triumfă şi, intuiţia profetică, vizionară, a omului îndrăgostit de frumos „gata de o revoluţie interioară”. De aici, încolo, fiecare va trebui să lupte pentru „fericirea pe care o lăsăm să ne scape printre degete”, va trebui să lupte cu fiecare clipă a singurătăţii sale, întrucât „din amintiri şi spaime/scot la iveală/ (oameni-n.n.) gândiri devoratoare/încremenite în lavă/atinse de suflul unui asteroid/egotic” (Facebook dreams XX).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu