232. Cronica acestui anotimp (Între poveste şi pamflet)

Un strigoi bântuie liber prin lume

        (între poveste şi pamflet)

Pe vremea când bunicul umbla cu căruţa cu cai, după tot felul de negoţ, prin ţară, această întâmplare ar fi rămas neştiută, dacă ea n-ar fi avut, peste ani, o atât de stranie asemănare cu unul dintre acele „vise”, al cărui martor, cred că am fost. Dar, să vă spun mai curând întâmplarea bunicului, aşa cum mi-o spusese, şi mie, bunica. Într-o noapte, din alea, minunate, de vară, pe când umbla cu căruţa la negoţ prin ţară, cam rătăcise bunicul, când după un deal, când după altul şi, tocmai când în depărtare se zărea câmpia, hop alt deal. O sută şi încă o sută de verste, de ar fi mers, şi tot n-ar fi întâlnit picior de om prin ţinuturile acelea. Nu întâlnise ziua, picior de om, dar, în plin miez de noapte? Şi tocmai când îşi luase gândul de la vreo aşezare de români, iacă-tă, între două dealuri şi o vale îngustă, de zări, şi aşezarea aceea mult aşteptată. Şi, nici pic de lumină, pe la casele cele cufundate în întunericul nopţii, iar la porţile închise oricât ar fi bătut, nu i-ar fi deschis nimeni, dovadă stăteau lacătele acelea mari şi ruginite de la porţi. Mai către marginea satului acela se vedea un ţintirim, unde se învălmăşeau, unele peste altele, cruci putrede printre tufe de liliac. Singura luminiţă venea dinspre o chilie, aflată la marginea acelui ţintirim. Cineva, pesemne, aprinsese acolo, ceva mai devreme, o candelă din acelea ce folosesc mult seu, care, minune, ardea încă. Bunicului îi plăcea să doarmă pe pământul gol, sub cerul liber, mai ales că (aşa cum avea şi acasă), o candelă, ce încă răspândea o lumină difuză, avea să-i vegheze somnul. Trase, aşadar, căruţa lângă acea chilie şi le legă cailor, frâiele la luntrea căruţei, după ce le aruncă un braţ de fân pe sub boturi. Tot un braţ de fân îşi aşternu la căpătâi şi se întinse, în voie, pe iarbă. Acuma, trebuie să spunem, că bunicului îi cam plăcea, trezindu-se în toiul nopţii, ca tot omul, să-şi aprindă luleaua şi, tot pufăind din lulea, să privească la cerul înstelat, şi să asculte, în ţârâitul greierilor, la ronţăitul cailor. Şi, uite aşa, îşi mai întinde ciolanele, mai bolboroseşte cuvinte îngânate la cai, şi se înfăşoară mai bine în cojocul lânos ca să-şi facă din nou calea către somn. Şi, cum privea aşa cerul, şi pufăia din lulea, numai ce i se păru că-n ţintirimul acela, printre tufe, se petrecea o sfadă între cruci. Ciuli urechile şi privi mai cu luare aminte. O cruce de pe un mormânt se clătină mai întâi, apoi îi urmă o alta şi din morminte se ridică două umbre din câteva oase schilave.

- Măi, să fie! se frecă bunicul la amândoi ochii. Mi se năzare mie, ori nu?

Dar nu i se năzărea. Doi morţi schilavi, trăgeau pe altul, înapoi, în groapa din care tocmai ieşise. Acum, bunicul îl vedea bine. Barba celui târât în groapă îi ajungea până la brâu şi ghearele îi erau mai lungi decât degetele. „Ei, fir-ar să fie! Ăsta seamănă cu Costea Chiorul, boierul nostru care s-a prăpădit acum douăzecişiceva de ani. Da, ce seamănă, măi, măi?!!” îi ţâţâi bunicului buzele, singure. Trăgând cu urechea la sfada morţilor, iată ce reţinu:

- Măi, lăsaţi-mă, măi, că-mi luaţi aerul şi mă-năbuş! cerea îndurare cel care semăna cu Costea Chiorul.

- Taci tâlharule, c-ai sărăcit lumea, ai înşelat-o de ai pus-o pe drumuri! Ai luat de la gura poporului să dai altora! Acum ceri îndurare, tâlharule? Nu ţi-a păsat de ai tăi că  mureau cu toţii de foame... Te dădeai grozav că eşti din popor dar vârai tot în băncile lor, tâlhar ce erai! Îi sărăceai pe ai tăi şi-i îmbuibai pe alţii... N-are aer, acum, auzi la el? Vrea aer şi cere îndurare tâlharul!...

După cum vedea bunicul, cele două umbre îi ocărau de mama focului. Ăla da să se ridice, da ei îl împingeau, cu picioarele, înapoi în groapă, după care îi aruncau cu lopeţile, pământul în cap şi apoi îl băteau cu dosul fierului, să rămână îndesat, pământul.

- Stafiile, stafiile! ţipa arătarea vârâtă şi îndesată, din groapă. Săriţi, creştini buni. Nu mă lăsaţi, oameni buni, că mă-năbuşă cu lopeţile lor aceste umbre a lui Satana...

Dar, ca un făcut, alte cruci se clătinară printre tufele de liliac şi, alţi morţi se ridicară din mormintele lor, mai înfricoşătoare ca cele două de dinainte, şi cu toţii se îndreptară cu labele la mâini cât nişte lopeţi de mari, către nenorocitul care urla şi mai cumplit sub loviturile ce i le îndesau, cu toţii, peste mormânt. Atâta mai zări bunicul: o barbă mare şi gherele lungi ale mortului cum se înfigeau în ţărână, şi implora îndurare. Apoi, mâinile acestuia aruncate în sus, de parcă ar fi vrut să apuce luna din tării, dar, orice sforţare îi fu în cele din urmă zadarnică şi, cu un răcnet de fiară răpusă, se scufundă înapoi în mormânt. După asta, se făcu linişte în ţintirim şi bunicul reuşi să adoarmă. Când zorii se ivise şi soarele surâdea iarăşi pe boltă, bunicul fu curios să intre în ţintirimul acela, şi să descopere locul unde se petrecuse acea sfadă din noaptea ce tocmai trecuse. Nu zări nici o stricăciune la vreunul dintre morminte. Doar pe una dintre crucile de lemn, aproape şterse de ploi, buchisi el, cuvintele următoare: „Boierului nostru, de tristă amintire, după faptă şi răsplată!”. Nici urmă de însemne, că acolo ar fi zăcut Costea Chiorul de pe la el din sat. După ce a înhămat caii la căruţă, a trecut din nou prin sat, poate avea să afle de pe la cineva, câte ceva, despre boierul acela. N-a găsit, în tot satul, decât o babă ştirbă, surdă şi aceea. Dar ceva-ceva, tot a aflat. Că, satul, fusese cândva locuit, doar numa că, boierul lor, atâta i-a urgisit, că oamenii aceia, câţi or mai fi rămas în viaţă şi au rezistat la tot felul de biruri şi taxe, şi alte scenarii, într-o noapte, au părăsit satul, cu mic cu mare, şi duşi au fost. Au trecut hotarele, în altă ţară şi, pe unde au găsit un suflet să-i înţeleagă, pe acolo au rămas. Aflat de unul singur, părăsit de toţi, boierul a căzut cu oftica la pat şi nu după multă vreme s-a şi prăpădit...

- Cum aşa? N-a apucat nimeni de veste? N-a avut şi el nevastă şi copii? a întrebat bunicul.

- O fi avut maică şi copii, şi nevastă. Se spune că nevasta l-ar fi atenţionat ea asupra urgiei, da, cum deschidea gura, una-două, îi înfunda, turbatul, gura cu pumnul. De ciudă s-a aruncat într-o fântână şi a pierit. Copiii i-ar fi zis: „Tată, se apropie judecata de Apoi!” Da, cine să-i asculte, maică? S-au dus şi ei, în lumea largă. Care încotro! Mai veneam din când în când la odăile lui, să-i aduc de-ale gurii. Într-o zi m-am strecurat prin curte să-i aduc de mâncare şi l-am găsit cu dinţii rânjiţi şi zgârcit ca un arici, în culcuşul din iatac. Îl mişcai o dată, de două ori, de trei ori şi nu-mi răspunse. Ca să vezi, maică, murise cu rânjetul pe buze şi un singur ochi, încă deschis către cer. Cine să-şi mai aducă acum, aminte de el, maică? N-are cine!

- Dar, l-am văzut aseară în ţintirim, mamaie! Striga la creştini că se-năbuşă. Şi, le cerea la toţi îndurare...

- Apoi, eu cred că s-a făcut acuma un strigoi, maică! Şi, bântuie prin lume după creştinii săi, ca să-i aducă înapoi acasă. Dar n-o să-i mai aibă, alături, în veci!

Acuma, eu, ce să mai zic? Dacă mă întrebaţi pe mine, cred, că bunica, de-mi povestea toate acestea, nu era prea convinsă, că bunicul, cum a dormit el lângă chilia aceea de lângă ţintirim, visase pesemne, şi-i povestise şi ei, ca şi cum toate, i s-au şi întâmplat aievea. Că i-am spus şi bunicii:

- Dar, poate că o fi visat şi el, toate astea, bunico! De ce să i se fi întâmplat, toate astea, în realitate?

- Da, e posibil. Visurile spun de multe ori adevărul. Dar, dacă o fi fost, chiar aşa, un oarece vis, atunci la ce-ai mai căscat şi tu gura?

Chiar aşa? Ciudat mai e făcută şi lumea asta, în realitate. Îţi închipui ce o fi de ea, şi fără visele astea!