360. Din caierul vremii... (Poveştile de acasă - 4 -)

4.            Scadenţa vremurilor

   Un faimos personaj, creionat de T. Muşatescu în „Titanic vals”, ca făcând parte din categoria celor care trag sforile în politică, spunea ceva de genul acesta: „În politică marea artă e să te gândeşti la toate înainte şi la nimic după”. Impresia pe care mi-a dat-o romanul („Scadenţa”) avocatului Valere Burlacu (născut prin părţile Buzăului) este că, acele trei personaje cu care facem cunoştinţă sub crucea Caraimanului (încă de la pag.1), în anul de graţie 1987, deci cu doi ani înainte de revoluţie, fac parte din categoria celui creionat de celebrul dramaturg. Ce spune autorul: „Creăm încă de pe acum condiţiile propice ca reprezentanţii poporului construiţi în Cooperativă să contribuie, atunci când va fi cazul, la edificarea noii lumi şi la bunăstarea propriilor lor familii” spune unul dintre cei aflaţi la acest ceas de mare taină. Filozofia lor?: „aceştia nu au nici mamă nici tată, ci doar, în faţă, lumina călăuzitoare a Cooperativei.” Pentru ca Dumnezeu să poată fi auzit în biserica Sa, omul a ales tăcerea, ne sugerează o vorbă din popor; şi autorul Valere Burlacu l-a ales pe eroul romanului său, profesoraşul de istorie George F. Ioanide, care nuanţează în linii mari însuşirile unui astfel de om în pielea unui profesor de istorie, la şcoala generală din Găvăneştii Buzăului, pe undeva la Cuca Măcăii, cum ar spune cineva. Pe de altă parte: „Tăcerea e remediul tuturor relelor” – stă scris în Talmud. Tăcerii lăsată în familia profesorului Ioanide, după plecarea sa din Bucureşti îi urmează firesc scadenţa plăţii: dezmăţata şi veşnic nemulţumita Alina, soţia profesorului, sfârşeşte undeva mai târziu, cam în toiul revoluţiei şi nimeni nu mai aminteşte de ea. Nu înainte de a încurca şi iţele vieţii profesorului al cărui destin pare a fi urzit de mână de femeie.  Osatura pe care sunt „construite” individualităţile celor care ne conduc, e punctată machiavelic de autor: „avem nevoie de oameni care la momentul potrivit să aibă disponibilitatea şi agilitatea să sară dintr-o barcă în alta fără a-şi stropi blazonul”, spune unul dintre „greii” care vin, acum, să ne conducă destinele. Planul acestora constă succint în coordonatele Z şi H : „Atunci, în ziua Z şi la ora H, nouă nu ne va rămâne decât să deschidem larg porţile cetăţii pe care să intre toţi nebunii avizi de putere, să-i lăsăm să se macine între ei pentru a ne crea nouă membrilor Cooperativei, aura de izbăvitori ai neamului”. Cel de-al doilea plan şi cel realist, constă în trecerea prin cele ale vieţii şi sorţii a eroului central al romanului, G.F.Ioanide, blând şi bun, croit după chipul Dumnezeului căruia îi slujeşte şi-i duce adevărul şi înainte de 89, ca delegat al unui Congres al minciunii şi slugărniciei, dar, şi după 89, în calitate de senator într-un parlament al vocilor surde, deşi, cititorul simte că omul Ioanide chiar aşa îngenunchiat de ambele sisteme, dar stând cu smerenie şi drept în faţa lui Dumnezeu, este mult mai puternic chiar decât aceste „stânci” cu care se  ia la trântă când i se pun, dinainte. Dar cum „tot ce mişcă, îşi are o scadenţă...”, ea, scadenţa, chiar vine şi în cazul lui Ioanide, aceasta fiind mai demult timp, planificată.

  Stăm la măsuţa scundă, aşezată sub nucul de la poartă, cu mici, pulpe de pui şi bere pe masă. Tocmai mi-am terminat dizertaţia despre acest erou de carte, argumentând că mai există bărbaţi şi în ţara asta. Asta ca să lămuresc problema politică „învârtită” de ajutoarele mele, în timp ce desfăşurau, la vale, gardul din plasă de sârmă. De câte ori privesc la coroana nucului, îmi sună în ureche cele scrise de scriitorul moldovean Ion Druţă, cel cu „Clopotniţa”: „Las’ că-i bine, Ioane!…”

- Ai zis ceva, naşule?, îl aud pe finul Sorin. Ce, nu-ţi place cum a ieşit friptura? Micii, ce-i drept, i-am cam scăpat la jar mai tare…

- Nu, nu despre asta e vorba. Mă gândeam la o întâmplare povestită de un rus, Cehov. Nu ştiu cum îi zicea povestirii aceleia, dar, când capul familiei venea acasă cu peştele prins pe baltă, mai întâi, nora îl da bătrânului să-l încerce, iar dacă bunicul nu murea, i-l luau dinainte şi serveau masa toţi ceilalţi.

- Şi dacă se nimerea să fie otrăvit?, rămase frate-meu cu paharul de bere neînceput în mână şi ochii mari către mine.

- Păi, ce să-i mai facă!? Îl pregăteau pentru înmormântare…

- Măi, drăcia naibii! Da, ce suflet aveau ăia pentru moşul lor!?! Ăştia îl întrec pe nea Abduraym de la noi din sat. Îl ştii pe Abduraym de la cântarul CAP-ului, frate-meu? Îi fac semn, că da, mi-l aduc aminte şi-l rog să spună, ce ştie, mai departe.

- …C.A.P.-ul avea un cântar-basculă, la intrarea în sectorul zootehnic. Acolo se măsurau căruţele, camioanele, ce veneau încărcate de pe câmp. Abduraym era şeful cântarului. Trecea tot într-un catastif cu scoarţe cartonate. Fiecare căruţă şi fiecare căruţaş, fiecare camion cu încărcătura lui. Nimic nu-i scăpa. Periodic îl prezenta preşedintelui de CAP, nea Sady. Vecinul nostru, Ilie Ivanciu, era şi el şef, în vremea aceea, la crama din sector. Seara, trecea cu Ilie Socodol şi Gică Koian pe la cântarul-basculă. (Gică Lupu, îl chema, dar în sat i se spunea „koian” de la iepure, că era îngrijitor de iepuri, în sector). Trăgeau câte ceva la măsea, prin crama unde şef era  Ilie Ivanciu şi, când li se făcea foame, dădeau iama, în traista tătarului cu cele de-ale gurii, din bojdeuca de la cântar. Uneori, intrau peste tătar şi-i cereau de la obraz câte ceva de potolit foamea, alteori, se serveau singuri, că Abduraym era mai mereu pe afară, sau pe dedesubt, de ungea basculele cântarului. Ieşea tătarul şi da cu ochii de musafirii nepoftiţi. „Ai… aiii… Da’, arde bre!” „Arde, arde, nea Abduraym…” Nu le zicea nimic, tătarul, că, de! Mai îi pica şi lui, o sticlă , uneori, sau chiar ceva carne de iepure…, cine mai ştie! Într-o zi, ce s-a gândit nea Abduraym, ia să le-o fac ăstora, să-i învăţe minte…

- Ei!?!... – întrebă finul Sorin, făcând, din nou, plinul la pahare.

- Ce credeţi că i-a dat prin cap, tătarului? Într-o bună zi, a prins într-o plasă-colivie, pusă la şopronul cu grâu vărsat de lângă bascula-cântar, nişte ciori. Le-a jumulit bine şi, le-a pregătit pe jar, acolo la cântar, şi le-a pus într-o farfurie, undeva, lângă geam. Ştia el dinainte, ori presimţea că va fi iar călcat de fomişti, dar, pregătise minuţios, ciorile alea, şi aştepta să înceapă distracţia. Cum i-a zărit, pesemne, venind spre hogeacul său, fuga dedesubt, se făcea că are treabă, moşmondind câte ceva, pe acolo. Când a intrat băieţii cu arsuri la stomac şi au dat de friptura ca de porumbel, pune-te la ros copane şi piepturi de porumbel, că, la apariţia tătarului, dacă mai rămăsese câteva bucăţi neatinse. Văzându-i, cum mâncau cu atâta poftă, mai că saliva şi Abduraym, dar, ochii cred că-i avea cât cepele. „Scuze bre, nea Abduraym, da‘ am văzut că mai rămăsese câte ceva şi pentru noi… Acum, poţi să ne trimiţi la „şeitan” al vostru, noi, tot ăia rămânem. Arkadaşi cu mata şi să ne trăieşti bre, nea Abduraym!” „Da’, estem bun?”, se holbă tătarul, neîncrezător. „Cum dracu’ bre, carnea de porumbel să nu fie bună?”, se mirară ei. „Da, porumbel… porumbel… Ula! (măi)… măi!, se minuna tătarul. Slavă lui Alah” Şi, se ruga, pesemne, cu gândul că nu păţiseră până atunci, mai nimic. Ba, dimpotrivă, se băteau lupii, la gurile lor. „Ia şi mata nea Abduraym, îl îmbiau ei, văzând că tătarul nu e supărat. Ia, bre, până nu-i prea târziu”. Mai mult, îi înfipse un copănaş de „porumbel” şi tătarului, în mână. Văzând nea Abduraym, că românaşii nu glumesc, de fel, luă de gustă şi el, şi gustă..., până termină bucăţica. „Nu-i bun, bre, porumbelul?”, îl întrebă unul dintre musafiri, pe tătar. „Ce porumbel… Crau-crau! Asta, prins ciori, bre!”, se dădu de gol tătarul. „Ce ciori, cum… ciori? E porumbel toată ziua!” Ăia, pe-a lor, tătarul, pe-a lui…, până la urmă, s-au lămurit cu toţii. „Noi, am mâncat, crezând că-i carne de porumbel, da’ tătarul, ştia bine ce mănâncă, însă n-a putut, zicea, să se abţină când a văzut cu câtă poftă îi înghiţeam friptura”, ne povestea tata, că ar fi zis nea Ilie Ivanciu, când le povestea, şi lor, păţania cu ciorile fripte.

- Ca în povestea lu’ naşu, cu scadenţa aia… Nu-i aşa, naşule? Şi-au aflat şi ei naşul, cu Abduraym acela!..., conchise finul Sorin, pesemne, plăcându-i şi lui, întâmplarea aceea de demult.                     

Luna e ca o seceră, undeva, în jos, către culmile dealurilor îndepărtate, stelele sus, limpezi, semn că şi mâine va fi o zi senină, cu soare, tocmai bună pentru a ne termina treaba începută. E târziu. Ceasul să tot fie trecute de orele 23. Înainte de a mă lăsa somnului, mă gândesc că, şi după 23 de ani de la „revoluţie” (vedeţi scriu cu ghilimele, or fi ştiind ele ce caută acolo), ar cam fi cazul să mă aşez şi eu la marginea pădurii, şi să constat ca Stan Păţitu: „Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc”.„Că, astăzi, nu le mai ajungem unora nici cu prăjina la nas? Şi de i-am numi „zmârdoare uricioasă”, apoi tot claca dracului este şi această nouă clasă politică de pe la noi. I-am adus cu lăutari în casă (votul ăla de 99.89% ca la nuntă, nu ne spune nimic?). „Şi focu-i hazliu, dar tare rău te pîrjoleşti câteodată”, spunea maestrul, dar tot nu ne-am învăţat. Acum culegem şi ce spune cântecul lui Daminescu: „Varsă ţara lacrimi grele/Găurind pământ cu ele”. Apoi (cu pile şi tupeu cât le ţine şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei „dur fermanul” lor, cum se întâmpla pe vremea fanarioţilor cu cei care tot se căţărau pe scaunul cel mai înalt al ţării. Dracul i-a adus peste sărăcia noastră, tot dracul va sălta sacul de după horn cu băsenelele babei, cu tot. Că, unii, au pus săbiile jos a neputinţă, că, alţii ne îndeamnă să le trecem din dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor, în mâna lor stângă spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au cuibărit, întrebarea e bine pusă întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer, ca samovarele puse la focul sărăciei.

                                                                  (va urma)