9. Pe urmele lui Plutarh
Motto:
„Una-ţi spun eu şi aşa cum îţi spun o să fie:
Daruri frumoase
primi-vei o dată...”
(Homer:
Iliada – C. I, v. 209-210)
Nietzsche, scria în „Dincolo de bine şi de
rău”, o frază (după umila mea părere, sugestivă!): „trebuie să părăseşti viaţa
ta, cum o făcuse Ulisse părăsind-o pe Nausicaa”, dar, câţi vor înţelege, câtă
era acolo, recunoştinţă şi câtă dragoste? Astfel, părăsim şi noi locurile
acestui centru imaginar al lumii, nu înainte de a ne strecura, pe sub barierele
care ne îngrădesc trecerea, spre templul Atenei situat în Gymnaziul de la Delfi.
Observla Templul lui Apollo de la Delfi. Scriitorul
Montaigne (se spune, că şi Shakespeare) i-a folosit scrierile în operele lor.
Plutarh se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere. De la el am reţinut că
nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar, nu-i de ajuns, fiindcă
trebuie să mai dai şi din mâini. Un sfat venit de la Plutarh : „În viaţă să asculţi şi vei
profita chiar şi de pe urma celor care vorbesc de rău”. Folosesc în eseurile
mele, ca motto, doar versuri din Homer. Vă mărturisesc că (Borges?) mă
impresionase cu acea ştire, cum că, Alexandru Macedon dormea cu Iliada sub
pernă şi nu se dezlipea de ea, nici în războaie. Dhammapada, pe care-l
reproducea un poet buzoian, în motto-ul la cartea sa de poeme „Sărind din
piatră în piatră”, avea dreptate: „Puţini sunt, printre oameni, cei care ating
malul celălalt” – în timp ce mulţimea cealaltă aleargă pe malul acesta
încercând să înţeleagă cine le-a ridicat puntea pe care ei o credeau veşnic la
locul ei. Datorită unei frumoase iniţiative a fiului meu (de a face o vacanţă
în Grecia) –, se pare că „am ajuns pe malul celălalt”. Am pornit într-o călătorie
pe 1 iunie, spre tărâmul zeilor şi am pândit în apropierea munţilor Parnas
„stafiile realităţii/încercând să scape de mine”. Ei bine! A fost de ajuns să
trimit, acum doi ani, câteva scrisori în ţară (9 la număr), ca altcineva – pe
blogul său, să-mi publice zilnic fiecare scrisoare, dezvăluind cititorilor săi,
că şi în scrisul meu există (cum spunea, superb), bucuria unui copil ce trage
cerul în iarbă „ca pe un cerb în coarnele căruia/s-a încâlcit Calea Lactee”.
Sună homeric (?!) fiecare rând scris, de acolo, din străinătate, dar, precum
spunea Marele Orb: ”slavă ţie, celei ce-acum îţi descânt”, eu aduceam laudă
zeilor pe urmele cărora pornisem în lunga călătorie. Locul lui Cronos, despre
care vorbeşte într-un cânt, îl luase Zeus, iar muntele Olimp, astfel „mai gol
cu o iubire”... ce stă „sub câte-un lan de oase al zeilor”, îmi ridică făclia
cuvintelor, cât mai aproape de înălţimile unde Zeus îl întemniţase pe Prometeu
pentru dragostea lui mult prea puternică, şi asta, pentru muritorii de rând,
oameni simpli şi ei. „Vulturul se va prăbuşi din nou în vis” – spui tu, Homer!.
Eu, însă, ştiam (fusese revelaţia mea în ţinuturile Eladei), că cel care
dăruise focul (lumina) oamenilor, avea să fie eliberat de Heracle, care
ajunsese şi pe muntele Elbrus în Caucaz. Hercule? O altă himeră ce mă va face
să alerg, până la Argos. „Te văd în spatele acelei ploi,/la mijloc e
focul/sfârâind aiurea”... spune un alt poet. Şi, mă întreb, ca şi acesta:
”locul în care am aşteptat/e plin de muşcăturile/ unui pustiu flămând/pe lângă
care/nu mai trece nimeni”. Uite că mai trecem din când în când, noi, poeţii,
spre a le aduce aminte celor pentru care şi scriem, că atunci „când nu poţi
prinde poezia de picior.../Ţi-o-închipui lebădă şi tragi/Şi-aştepţi apoi
zadarnic să cânte...” Dragă cititorule, acum când scriu taote astea, tocmai am
sosit din Grecia şi încerc, prin simple
cuvinte, să-ţi ridic la locul ei, în calendar, ziua proorocită de astre, pentru
a-ţi găsi un binemeritat loc, în cuvintele acestei patrii, numite de Nichita:
Poezie. Pledoaria mea despre poezie, pesemne, îl impresionează pe fiul meu,
care şi pune pe GPS, direcţia: Khaironia. Aici, unde un leu uriaş din marmură
străjuieşte, cu faţa către câmpul de bătălie, unde în 338 î.Hr. cavaleria şi
suliţaşii lui Alexandru Macedon au zdrobit armata grecilor din cetatea Teba. Ne
învârtim în jurul statuii ce măsoară peste 5,5 m şi ridicată de locuitorii
Heroniei, pentru a marca mormântul războinicilor de elită din Teba antică,
care, după însemnările cronicarilor, au luptat, unul şi unul, până la moarte.
Oraşul, situat la cca 11 km de Levadhia, nu mai are nimic din freamătul acelei
crunte bătălii. Ne aflăm aici, pentru a contempla cerul şi întreaga ordine a
cosmosului, cum ar fi spus Aristotel. Privind, din toate părţile leul uriaş, dominator,
cu botul azvârlit peste câmpia Eladei, nu disting ce anume este şi ce anume nu
este, heladic, în înfăţişarea lui. Dar, cum nimeni nu este profet în patria
lui, cum sugera Nietzsche, îmi pare că nici noi, aflaţi la temelia statuii
gigant, nu suntem, cu nici un pas, mai aproape de tărâmul adevărului. Doar prin
cuvinte, redescoperim, când şi când, câte un ţinut fabulos.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu