375. (3144 km prin Grecia - 5 -)

5.      Acropole...  şi Plaka

                       Motto:

                         „... pe tracul Tamiris

                         Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării

                         Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul,

                         Se-ncumetase Tamiris să bată în cântec pe muze”

                                   (Homer: Iliada, C. II, v. 584-587)

                     

   De la Paralia Katerini, plecăm pentru trei zile, la Atena. Drum de 6 ore. Abia acolo pe Acropole mi-am pus întrebarea: Oare cum s-a putut cuceri în construcţiile de aici, atâta perfecţiune? Când îţi pui o întrebare, se cuvine să şi răspunzi la ea. În drumul nostru spre Atena, chiar am avut de pus o întrebare! Oare, toţi bărbaţii greci, sunt ciopliţi „pe de-antregul” (cum zicea Nietzsche) dintr-un acelaşi bloc de piatră? I-am argumentat soţiei, că, nu laşitatea trupească m-a făcut să mă opresc pe faleza de la Thesalonic şi să nu-i urmez la biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir. „Dar ce anume?” – întrebase soţia. Fiindcă, eu cred că alte popoare îşi au sfinţii lor, dar, grecii au înţelepţi. „La ce sunt mai bravi înţelepţii, decât sfinţii?” – m-a întrebat soţia. Nu ştiu exact (am dat din umeri), dar, cred că prin judecăţile lor despre viaţă şi existenţă, ce spuneau (după părerea mea), fac mai mult decât judecăţile astea moderne, din ziua de azi. Să continuăm cu un alt gând rămas nerostit. De ce oare Pericle n-a îngăduit să lucreze acolo, pe Acropole, nici un rob? Se ştie că acolo, au lucrat marmura şi roca de granit numai cetăţeni liberi. Să însemne gestul lui Pericle, cum că, perfecţiunea în artă nu se poate cuceri în genunchi? Schopenhauer spunea că materia artei este chiar ideea platonică. Că visul şi dorinţa sunt nemuritoare. Scărpinându-mă la rădăcina părului de pe cap, aşa cum obişnuia bunicul meu ori de câte ori era pus în încurcătură, aşa zice, mai degrabă, că nici visul şi nici dorinţa nu sunt eterne, ci trecătoare. Îmi vine în minte povestea uciderii lui Esop care i-a batjocorit după bunu-i plac pe preoţii lui Apollo, iar drept răzbunare, aceştia i-au îndesat în traistă obiecte sacre din altarul la care oamenii de rând i se închinau zeului, ca mai apoi să-l acuze de hoţie. Stâncile peste care acesta a fost aruncat, stau şi astăzi mărturie prin acel roşu sângeriu, că adevărul e de partea celor care nu trăiesc din ezitări ca Hamlet şi uneltesc împreună într-o lume, care, firesc, se va şi schimba după voinţa lor. Când mintea ţi se îndreaptă numai înspre Dumnezeu, atunci „de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea” – spunea Cioran. Cu alte cuvinte, nici un adevăr nu te mai poate ţine legat de această lume, în timp ce utopia lor (nu mai puţin dostoievskiană, împărtăşită de altfel şi de Ivan Karamazov), este a unei umanităţi ce va trebui să reuşească să găsească soluţia fericirii în afara ideii de Dumnezeu. Acum, eu mă adresez doar acelui cititor care mă urmăreşte de o vreme şi pare mirat că nu particip la discuţia celorlalţi. I-aş reaminti cititorului meu, cele spuse „bătrânului” Pip din „Marile speranţe”, de mai vechiul său prieten Joe: „Sunt destule lucruri despre care doi oameni ca noi pot să vorbească, ce să le mai amestecăm şi pe cele fără rost?” Asta, pentru că, pe cel ce viaţa nu-l vindecă nicicum de durere, vorbele nu l-or vindeca niciodată. Cel mult îi poate amâna sentinţa unei erori deja făcute. Au făcut-o locuitorii Troiei, au făcut-o judecătorii lui Iisus, cele care i-au fost înaintaşe Şeherezadei, dar n-a făcut-o Ulise, nici Petru, şi nici iscusita Şeherezadă, care, mai mult decât ceilalţi, înţelesese că, pierzând legătura cu cuvintele, poţi pierde legătura cu fiinţele dragi pentru totdeauna. Nu mă tem de cuvinte, îl pot asigura pe cititorul meu, şi întăresc cele spuse prin afirmaţia lui Ken Kesey dintr-un „Zbor deasupra unui cuib de cuci”: „Lui Vik Lovell care m-a asigurat că nu mai sunt balauri apoi m-a condus la bârlogul lor”. Nu pot spune, că pe Acropole, m-am simţit în bârlogul zeilor. „Să privim laolaltă cu Anaximandros”, spunea Nietzsche. Nici el nu m-a lămurit asupra oracolelor antice, nici eu, nu voi avea parte de acea veche scriere de pe piatra de hotar a filosofiei greceşti, deşi, multe inscripţii, săpate în piatră, am întâlnit. Horaţiu, cel pe care îl luam drept pavăză a vorbelor mele, cândva - trimise prin acele „scrisori din străinătate” (publicate pe blogul lui LIS) -, mă învăţase să nu am încredere în „cel ce-acum, cu tine, credul, se desfată,/cel care speră să-i fii, mereu, doar lui,/iubitoare icoană”, căci nu-i ştii (mai ales) „viclenele vânturi”. Cum nu-şi dă nimeni seama (îmi spuneam după lecturile din tinereţe), că toţi au vorbit în numele Omului, că s-au aflat şi ei în labirintul unor întrebări pustiitoare, că au asistat cu toţii la astfel de tentaţii (asemănătoare cu cele de azi) de a înlocui viaţa cu simple simulacre ale ei? Şi, dacă există nedreptăţi mari, ce trăiesc veşnic, chiar nu mai trebuie să trăieşti, să suferi, să te jertfeşti? Punem (vedeţi) o întrebare retorică. Câţi nu vor fi osândiţi pe nedrept în felul nostru de a judeca pe Pământ, câţi nu vor fi ei, aduşi la roata istoriei şi sfârtecaţi spiritualiceşte ca şi Cloşca, Horia sau Crişan? E curios, nu-i aşa, să fii răscolit de patriotismul tău naţional, pe pământ grecesc! „Pe mine însumi mă caut şi mă scrutez eu”, spunea o inscripţie săpată în piatră, despre existenţa unui oracol. Seara, plimbându-ne prin vestitul cartier vechi, al Atenei, „Plaka”, pe străduţe înguste, cu puzderii de magazine şi buticuri cu suvenire (multe în cale), realizez că există o cheie pentru taina acestei lumi antice, dar, să-i păşeşti peste Fiinţa Trecutului, trebuie să-i pătrunzi în adâncul tuturor lucrurilor. La capătul străzii Ifaistou o luăm la stânga şi apoi din nou la stânga spre Adhrianou. Comentăm dinaintea magazinelor ce şi-au întins suvenirurile şi mărfurile de tot felul, până în stradă. De fiecare dată, suntem asaltaţi de vânzătoarele amabile, ce ne iau drept nişte nababi, gata să dea o avere pe acele nimicuri. Vai de mama noastră! Gesticulăm din mâini, că, nu suntem hotărâţi, că poate ne vom mai întoarce, nu ştiu, să vedem. Muntele Imittos domină orizontul la est cu acele culmi împădurite spre sud, iar deasupra lor pietrele Acropolei şi coloanele Partenonului luminate, ca ziua. Rătăcim o vreme, prin Adhrianou, printre magazinele de haine şi ornamente, suveniruri şi bijuterii de-ţi iau ochii, pe străzile bazar, până nimerim înapoi pe Monastiraki.

   

                                                          (va urma)