13. Spre portul Corinth, în
cohorta gândurilor mele…
Motto:
„Dat de la Zeus de sus să ducem povara
osândei.”
(Homer: Iliada – C. X, v. 65)
În drum spre Corinthul modern (tastăm pe
GPS, ca direcţie finală: port Corinth), discuţia cu ai mei, curge la un moment
dat despre profesorii pe care fiul meu i-a avut la liceu. Le povestesc şi
despre ultima carte a profesorului şi scriitorului buzoian Gheorghe Postelnicu,
despre care n-am scris, încă, nici un rând. O carte dicţionar al profesorilor
din Pârscovul lui V. Voiculescu. „La ce foloseşte un astfel de dicţionar”, m-a
întrebat soţia. Ce să-i răspund, dacă n-am citit-o? Mă gândesc la postările
unui prieten scriitor, pe blogul său, cu privire la date despre scriitorii
noştri şi cărţile lor. Un dicţionar al scriitorilor? Ehei! „- Ce tot tulburi
lumea, Fadei?” „- Am ceva de vorbit cu boierul”. Era discuţia dintre nişte
slujitori din „Întoarcerea ţărânei în pământ” de Ion Druţă. Tristă şi jalnică
va fi aşteptarea noastră (poate şi a lor) când nu se va mai scrie, în oricare
blog, despre scriitori. Vom rămâne ca cei din „Toiagul Păstoriei”: „Şi...
n-avea oi”. Ion Druţă cred că ştia mii şi mii de lucruri, din viaţa scriitorilor,
şi părea că a şi fost adus pe lume anume pentru a nu se pierde sămânţa
„scriitorilor” despre care vorbea, şi chiar era mândru de înalta misiune...
Dar, vorba lui: „N-avea oi”. Amicul scriitor, nu era dezamăgit pe cât de uimit,
de ce nu-i întorceau, la comentarii, un rânduleţ, oricare, acei scriitori
contemporani, despre care scria. Îi dădusem, eu, un răspuns situat de pe
poziţia celui rămas, încă, dator pentru tot ce făcuse pentru mine: „Apoi, cum
a-i vrea să vă sune şi să vă laude, domnule Lazu, când „amestecaţi de-a valma”
(după ei) pe scriitori, între ei? Orgoliile lor? Aţi uitat că au orgolii? Dar,
să nu cădem în patima generalului Belliard, care-i raportase lui Napoleon (pe
frontul războiului din Rusia) că ruşii sunt pierduţi. „- Dumneata eşti prea
aprins, Belliard, zise Napoleon. În vâltoarea focului, e foarte uşor să te
înşeli” (Război şi pace, cap. 34, vol 3). Să luăm aşadar, aminte! Şi, nu pot
încheia, decât amintindu-vă, reproducând acum, întrebarea lui Ivan Alexeevici,
după pledoaria lui Stockman, care nu primi nici un răspuns la: „- De ce tăceţi
ca peştii?” (Donul liniştit, de M. Şolohov - cap.24, vol. 3). Şi atunci?” Şi,
totuşi, rămân cu acest semn de întrebare, precum Nichita, bâlbâind ultima
silabă din moartea altora: „aşa aş vrea să fiu de departe/ca şi cum aş avea
bărci/aşa aş vrea să fiu călătorit/şi să mi se pună în mâna dreaptă CHEIA/ şi
să mi se spună: deschide!”. Coranul spune că, în ziua Judecăţii, oricine va fi
plăsmuit „ceva” nemuritor, în scris, va primi porunca de a o însufleţi, şi de
nu va izbuti să o facă, va fi azvârlit, cu ea împreună, în flăcările osândei.
Cred, ca şi Ion Lazu, după ce i-am citit „Himera literaturii”, că „fitilul se
va aprinde de la cărţi, (dacă se va aprinde) şi IADUL - celor, pentru care scrisul, va fi astfel,
răzbunat – va fi cutremurat. Dar, cine ne stabileşte nouă „erorile”? Şi, cine
suntem noi, a le judeca? <<Cine
m-a ales pe mine judecătorul lor?>> (Himera literaturii, pag. 213). Nici
azi, nu-mi pot explica, de ce Dostoievski scrisese următoarele, despre Puşkin:
„Nu poate să existe pe lume un asemenea om care să fie doar ticălos şi nimic
mai mult”. Nu-i trecuse şi lui, glonţul pe dinainte? Se pare că, acesta, fusese
înlocuit cu „tunul” cuvintelor. Şi, de atunci, am luat aminte. Scriind cartea
de eseuri despre poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, mi-am imaginat-o ca pe o
călătorie prin subteranele poeziei lumii spre a-i descifra cititorului meu
tainele aduse la lumină de către poet; precum se întâmplă cu acele pietre
preţioase aduse la lumină, din subteranele pământului de mineri. Căzându-mi în
mână dicţionarul personajelor lui Dostoievski de Valeriu Cristea, la început,
doar am frunzărit-o din curiozitate, mai apoi, m-a captivat, cu totul. Şi, pot
afirma, că mi-a folosit. Se poate spune şi aşa: Valeriu Cristea, a fost ursit
să scrie despre personajele lui Dostoievski. Pesemne, cineva de acolo de sus,
chiar dorea asta. Să ne amintim numai cele scrise în partea a IV-a, unde
bătrânul Eropegov, tatăl lui Ganea, blestemă casa, vroind să plece în lume.
„Vezi ce-ai făcut?”, spuse Varia fratelui său. Te pomeneşti că se duce iar pe
acolo şi ne împroaşcă cu noroi”. Aici ne oprim. Ce anume poate fi mai dur,
decât această acuzaţie adusă Omului? Dumnezeu ştie, ce grozăvie vrea să facă un
oarecare, din lucruri de nimic! Stări, pe care Dostoievski (ce geniu?) le
exploatează. Tot Dostoievski, spune un lucru cert: „Se înfruntă două femei,
Femeia înţelege pe femeie”. Elocvent mi se pare , această constatare, pentru a
pune în taler, pe Nastasia Filipovna şi Aglaia Eropegov. Nenorocirea, e că
acum, Valeriu Cristea, m-a făcut să pierd şirul. Pesemne, Valeriu Cristea,
chiar căzuse în plasa Aglaiei, care, cu privirea sau cu jăratecul di priviri,
îl fulgera pe prinţul Mîşkin: „Spune-mi totul!, porunci Aglaia” (cap.8, vol
II). Oare, chiar se poate spune totul? Homer, rosteşte istoria războiului
troian în câteva mii de pagini. Şi, totuşi, nici acum omenirea nu a înţeles
totul. Marii scriitori aduc cu ei o lume, dar lumea aceasta poate fi surprinsă
în fel şi chipuri. Stau şi mă întreb: de ce Van Gogh (luat la întâmplare), a
fost constrâns să picteze în trei, patru ani ceea ce, în mod normal, ar fi
trebuit să picteze în zeci de ani? Despre o anume narare, John Steinbeck
spunea, că, dacă această (luaţi-o ca atare) istorisire este o parabolă, atunci
poate că fiecare îi va afla un tâlc şi îşi va citi în ea propria viaţă. Cu
aceste gânduri, după mine, automobilul ne duce, direct, în portul Corinth.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu