3. De ce Elada?
Motto:
„N-aş vrea dar eu a mă pune cu
zeii cei pururi ferice”
(Homer: ILIADA –C VI, v.141)
Să-mi ierte cititorul, această întoarcere de la cursul expozeului meu,
dar, abia la întoarcere am aflat, în ultimele discuţii avute cu prietenul Marin
Ifrim, că nu pot fi singur printre cuvinte, decât în mijlocul cititorilor care
mă caută. „Ce valoare are un om?” – se întreba controversatul Ion Caraion.
Închipuirile, Doamne, au risipit atâtea amnare şi cremene în a face lumină în
acest „întuneric” al vremurilor, încât nici păpuşarul ori privighetorile –
„prea veghetorele” – scenei libere şi cerului, de la Shakespeare până la Ionesco , nu-mi ştiu a pune,
dinainte, alt cântar cu care îi vom analiza şi în zilele noastre, lui Irod,
straiele cu care Salomeea punea pecete pe buzele poeţilor, în încercarea lor
stupidă, de a o demasca. De pe Acropole (aflat acum un an, în Grecia), mă
uimise, stânca aceea crescută din senin, în mijlocul Atenei, numită
Lyicabettus. În Iliada, C.13, v. 132-135, Homer amintea câte ceva despre
această ispravă a zeiţei Atena. Nu-mi venea să cred ochilor. Vorba lui Sorescu:
(„La început m-am dus acolo/ca simplu nudist privitor de rând/Şi priveam aşa
într-o doară „dincolo”). Nu e de mirare, că Marin Sorescu este unul dintre cei
mai citiţi şi înţeleşi poeţi, astăzi. Poetul împărţea corăbiile cu care se
naviga în poezie, distribuind iluziile necesare solicitanţilor. Astăzi, cineva crede
(după mintea lui), că va împărţi premiile Nobel ca pe nişte pomeni unora şi
altora. Cortina cu care ni se dezvăluie nouă, un Cărtărescu ori Altcineva,
plăsmuit în apa tulburată de critica vremurilor dominate de diavol, pare a fi
trasă de mâna nebunului strecurat de Shakespeare în sonete, şi căruia Sorescu
îi împrumută vorbele, ferecându-le în geamantanul vărului său. Poetul care va
fi destinat acestui premiu, cu un şoim pe umăr, va intra în cetate, la timpul
său. Iar noi, îi vom auzi stârnite din pliscul acestei formidabile păsări,
injuriile: „Du-te dracului... du-te dracului de prost”. Să nu mi se spună mie,
acuma, că poetul „cândva” nominalizat „se face că n-aude nimica”. Cum îşi
aşteaptă femeia homerică, iubitul din războaie, aşa nu poţi trăi fără temeiuri,
nici cât poţi privi înainte sau înapoi, până nu priveşti în tine însuţi.
Jurământul sincer, rostit de Magwitch (zis Provis) din „Marile speranţe”: „Dacă
moartea se ascunde în sperietoare, atâta pagubă, n-are decât să iasă la lumină
ca s-o înfrunt, şi atunci o să cred în moarte, dar înainte, nu!", m-a pus
în gardă. Nu contează, în viaţă, decât un singur amănunt „să înveţi să pierzi”,
cum spunea Cioran. De reţinut! Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu.
Sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte. Avem ceva în plus de
zis? Dacă nu o spui la timp, mai bine alege tăcerea, spunea bunicul căutând să
zidească în mine cuvintele Marelui Temut, zugrăvit atât de bine de Matei
Călinescu. „Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul
altceva”, îmi dădea el de înţeles. Cei care caută peste tot misterul, încă n-au
pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Soarele cunoaşterii, e de abia la
începuturile înţelegerii noastre. Grecilor (din antichitate) le era lesne să
apeleze la sfatul zeilor, prin oracole. Pierzând legătura cu această
înţelegere, pierdem şi ceea ce Homer numea „Patima care-i mai dulce ca mierea”
şi se strecoară în pieptul Omului, şi „creşte ca fumul”. Cine îmi va răstălmăci
profeţia lui Ahile, singurul în care am crezut şi mai cred?: „Cred, o Atride,
că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem/Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm
de la moarte” (C. I, v.58-59). Ţie, Homer, mă închin! Pentru tot ceea ce mi-ai
transmis, în operele tale, voi merge mai departe! Schlieman descoperise, prin
tine, Troia. Eu, îţi voi spune, în gând, că bătăile inimii mele nu se pot auzi,
din pricina bătăilor inimii tale! Pentru că „era vuietul mult întocmai ca
vuietul mării,/ Când se bat valuri de mal şi fierbe şi urlă noianul”(C. II, v.202-203).
Îi povestesc toate acestea, prietenului Marin, cu care stau de vorbă, la o
bere, în oraşul nostru la o terasă situată la marginea unui crâng splendid. Mă
întorc, înapoi, la
Thesalonik-ul Greciei , unde am rămas cu povestirea, întrucât
chiar cu acest gând îi aşteptam, acolo, de o vreme, pe ai mei, plimbându-mă pe
lângă Turnul Alb al Salonicului. O navă croită după toate detaliile întrezărite
prin gravurile antice, cu navele lui Agamemnon plecate să se războiască cu
Troia, ancorase în port, lângă mine. E
ceea ce îmi trezi curiozitatea amorţită, până atunci, deoarece, fusesem (o
vreme) furat de cântecul sfâşietor, la clarinet, al unui cerşetor postat pe un
scăunel, cât mai aproape de ameninţarea mării Egee. Cred că era român, după
„lacrima” doinei ce o răsucea cu jale, în inimi, trecătorilor ce nu se prea
arătau miloşi. Aflu, de la ai mei, după aproape două ore de patrulare de-a
lungul falezei, că descoperiseră biserica Sfântului Dimitrie... şi au fost
impresionaţi de mărimea, frumuseţea şi măreţia ornamentelor şi picturilor din
sfântul lăcaş. Că, ceva misterios plutea în atmosfera din apropierea lăcaşului
sfânt, şi în interiorul lui toţi vizitatorii aveau pe chipuri un fel de
smerenie, dar n-au putut preciza ce anume. Am fost şi eu mulţumit că s-au rugat,
acolo, pentru toţi cei de acasă. Mi-e ciudă pe neîncrederea mea, pe faptul că
am cedat aşa de repede. Ori, mă atrăgea marea cu freamătul acela lăuntric şi
magia ei? Greu de spus.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu