384. (3144 de km prin Grecia -14 -)

 1. La Marea Ionică... la Marea Ionică/Corăbiile gândului pe val mă ridică

2. (80 de metri sub nivelul mării... O asemenea realizare pare de necrezut, nu?

14. Final de călătorie

                       Motto:

                         „Unde ţi-e, Hector, acum vitejia ce-aveai înainte?”

                                  (Homer: Iliada – C. V, v. 463)

   Cu un an în urmă, mă aflam pentru a doua oară în Grecia, tot într-un concediu, de zece zile. Îmi aduc aminte, cum atunci, tocmai citisem ceva din Gogol, şi-mi rămăsese în memorie o frază care m-a aşternut pe gânduri. Suna aşa: „În oraşul Gluhov s-a adunat lume în jurul unui bătrân bandurar orb şi de-un ceas îl tot ascultă”. O astfel de frază, n-avea cum  a nu mă trimite la Homer şi a sa epopee „Iliada”, uitată de unii dintre noi, cartea cu care Alexandru cel Mare al Macedoniei dormea sub pernă. Aşa că am desprins din raftul bibliotecii mele cartea şi ochii mi-au căzut, mai apoi, pe „Himera literaturii”, apoi de lângă ea s-au desprins alte două trei cărţi: „Polemici cordiale” a lui O. Paler, „Moartea lui Mercuţio” de E. Simion şi recenta carte a lui M. Cărtărescu, pe care nu le citisem, încă, în totalitate. Frunzărisem, doar, câte ceva. Era un bun prilej, în acest concediu să recitesc cartea despre himere şi să confrunt lumea ideilor din această carte cu lumea gândurilor pe care mi le putea „zgândări”, celelalte. Pornisem spre Argos, în căutarea altei himere mitologice. N-am mai ajuns (atunci), decât până la Atena, deoarece o groaznică durere pricinuită de un abces de măsea, m-a doborât şi mi-a tăiat elanul, pur şi simplu. În acele zile (când eu am făcut mai puţine deplasări, pe lângă fiul meu şi soţia mea) – pe plajele de la Paralia Katerini, Platamonas, Neipori, pe muntele Olimp, ori aflat pe Akropole etc...), am început să scriu primele eseuri din „Alergând după o himeră”... Leptopul fiului, nu m-a ajutat (având alte configuraţii şi parolări, pe care nu le-am înţeles) să-mi dactilografiez ciornele sau să postez câte ceva, lucru pe care totuşi l-am făcut de vreo două ori, la sosirea lui în cameră şi, numai la rugăminţele mele, s-a urnit ca să-mi arate câte ceva. Curios, că nici email-ul nu-mi mergea, posibil doar dacă intram pe email-ul cu parola lui, care nu ştiu prin ce minune, mergea. De altfel, îmi propusesem să scriu zilnic un eseu despre carte, dar, n-am reuşit să scriu, acum un an, doar nouă eseuri. Voi continua, acum, după un an, cu speranţa că, ajuns la capătul unui drum, demult plănuit, le voi relua, definitiva şi gândi totul, de la capăt, pentru noua mea carte. Ajunşi, acum, aici în Corint, am parcat maşina în port şi ne-am deplasat de-a lungul danelor de ciment. În dreapta noastră, nu se zărea decât linia unui ţărm fără plajă, de-a lungul oraşului. În stânga, portul nu ne oferea nici o deschidere. M-am îndreptat către cei trei pescari amatori (un puşti de vreo zece ani şi doi tipi între 23-27 de ani), singurii de pe platoul de ciment. Dialogul a decurs cam aşa:

- Plis! Paralia... Where is the beatch?... Paralia! (repetam cuvântul plajă, în greceşte)

- ?!!... Nu m-au înţeles, ori nu puneam eu accentul cum trebuie pe un cuvânt grecesc.

Unul dintre ei, un tip cam la 23 de ani cu perciuni până sub bărbie, faţă ascuţită şi oleacă măsliniu la faţă, mă întrebă uimit:

- Turist?

- Yes!...

- Country?...

- Romanian... (am vrut să-i spun că sunt român).

- Aaa? Gipsy!

Am făcut o grimasă de om lovit în plin plex. Cum adică: gipsy? Ăştia cum aud cuvântul rom... cred că toţi suntem ţigani. Am dat să mă revolt, oarecum revoltat de remarca făcută, dar am tăcut subit, în timp ce doi dintre ei, puştiul mai ales, se prăpădeau de râs, văzându-mi moaca, pleoştită. A căua o interpretare a faptelor ori vorbelor rostite deja, e ca şi cum, în nori, ai zări niscaiva cai verzi pe pereţi, vorba celor cu cântecul. Îmi spuneam, precum filosoful neamţ, că faptele intervin foarte puţin în viaţa omului, că alţi factori sunt prdominanţi: cei morali şi cei psihici. Eu credeam, pur şi simplu, că cei trei erau porniţi pe glume şi, uite na, găsiseră omul. M-am retras, dând din umeri a lehamite, dar, m-am răsucit pe un picior şi l-am luat în primire pe amicul ce tocmai introducea râma în undiţă:

- Peşte? Fisch... ţi-ai dracu, cu un peşte în sacoşă, da faceţi pe şmecherii!

- Fisch?!... dădu el, nedumerit, din cap. Nu înţelesese nimic. I-am arătat plasa de jos, cu singurul peşte prins. S-a repezit la plasă şi mi l-a arătat:

- Fisch?!... mi-a repetat grecul.

Da. Era un peşte amărât, genul scrumbiei de pe la noi. Am dat din mâini, imitând peştele înotând liber prin apă. Păreau că au priceput. „Paralia?...”, şi mi-au arătat partea din stânga oraşului.

- Ok! Bye, bye...

 Fiul meu şi soţia au râs tot timpul drumului. „Gypsi... aha... Gypsi!...”. Prostia, părea, acum, culmea gândirii greceşti, deşi, Nietzche a preferat stilul lor monumental stilului dialectic a lui Platon. M-am gândit că unii preferă să fie intimidaţi decât să fie convinşi şi mi-am amintit şi ce spunea Petre Ţuţea, că una dintre prostiile debitate (de! la tinereţe), a fost: „Am vorbit odată într-o sală de puşcărie, terminând cu cuvintele: mi s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român”. Azi, pare a avea dreptate. Despre prostie... dar mai ales despre „Imperiul Prostiei”, scria Matei Călinescu, următoarele: „Ambiţia spre total şi unic lipseşte prostiei, a cărei forţă stă în capacitatea de a accepta placid orice teorie (chiar falsă) atunci când, pornind de la ea, poate atinge rezultate practice”. Dar, dacă până şi Schiller spunea, că mergând pe stradă găseşte atâta prostie, atunci, nu are scriitorul a se văita de subiecte de scris. Îl credem pe cuvânt şi spunem că e OK! Cioran mă învăţase (din textele sale) că trebuie să mă obişnuiesc cu asta şi să mă pregătesc pentru alte surprize. Să se fi înşelat Cioran, când spunea că Omul abandonat în Imperiul prostiei este un „animal fără viitor”? Avea, însă, dreptate. Domeniul e fabulos. Numai inteligenţa şi bunul simţ sunt limitate, prostia şi ipocrizia n-au limite. După o baie în marea Ionică (pe o plajă ca la noi în Mamaia), ne-am întors spre Atena, oprindu-ne în dreptul Canalului Corint, început în 1882 de o companie franceză şi terminat de greci 11 ani mai târziu. Canalul a jutat Pireul să devină cel mai important port al Greciei. Să priveşti de pe pasarela pietonală de trecere peste canal, la o adâncime de peste 80 de metri, nu cred că poţi rămâne indiferent la prăpastia ce se cască sub tine. Pe mine m-au trecut fiorii. „N-aş vrea dar eu a mă pune cu zeii cei pururi ferice”, cum bine a spus Homer. Aşadar, spre Atena şi, de aici, din nou către casă. Himera din visele mele rămăsese mult în urmă.

                                                              (sfârşit)