382. (3144 de km prin Grecia -12 -)

 1. Pe faleza portului din Nafplion

 2. Marea... Marea Mediterana!

3. Fortăreaţa de pe insula Bourtzi

 4. Vedere spre fortăreaţa de pe insulă

5. La tunuri... vin piraţii dinspre Mediterana, prin golf, spre cetatea Palamidhi

 6. Luăm masa în portul Epidauros

7. Vedere de sus, către oraşul Epidaur. În stânga, în depărtare plaja unde am făcut o baie

12. La Navplion, fortăreaţa de pe insula Bourtzi ne captează atenţia

                                  Motto:

                                     „Daţi ascultare, voi zeilor toţi şi zeiţele toate,

                                      Am să vă spun ceva nou cum inima-mi vrea şi mă-nvaţă”

                                             (Homer: Iliada – c.XIX, v. 99-100)

   Ascultând acel „cântec interior al glasului”, de pe Acropole, de deasupra anticului Odeon a lui Irod Atticus, lansat de o româncă, în aplauzele celor de faţă, acum un an, cu care artista întregea atmosfera Partenonului, mi-am amintit de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care o deschizi cititorului, invitându-l să se privească mai întâi în oglindă şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate, războinicii de metal zăriţi în oglindă, şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din notiţe, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, acolo la Nafplion, după ce am dat cu ochii de fortăreaţa de pe insula Bourtzi, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma călăului, singurul locatar (până la moartea sa) al vestitei închisori. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta fortăreţei, acum părăsită, prin care cititorul va intra în povestea ei, rămâne de văzut. „Cum ai putea să descrii anumite trăiri?” – iată o întrebare la care cititorul te va aştepta, ca prin întâmplări şi situaţii, în care să-ţi pui întrebări, dar să dai şi replici (cum a făcut-o fiul meu: „Dacă e părăsită, sunt gata s-o preiau eu ca pe un gest de mărinimie faţă de călăul acela înjurat de localnici”). Un pas ar fi şi acela, prin care ne legăm, de la distanţă, cu fortăreaţa de pe insulă, prin fotografii. „Să  nu-mi spună nimeni poveşti cu zâne...”, spunea scriitoarea Florentina Dalian. Ehei! Povestea călăului, sigur, nu are nimic în ea cu zânele de pe la noi, deşi, lacrimi şi durere, se vor fi regăsit, cumva, prin povestirile localnicilor. Poemul rostit, sub forma unui cântec fără cuvinte, al artistei Lidia Lazu, pe Acropole, e un câştig, dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorinţe interiorizate, naraţiunea enigmaticei fortăreţe, fiind istoria unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Aflaţi acolo sus, pe meterezele cetăţii de la Navplion, ne-am îndreptat spre tunurile inofensive, acum, dar care străjuiau, cândva, golful mediteranean, gata să „dăm foc” ultimei salve, pentru apărarea viselor noastre. Cititorul acestor rânduri, ar trebui să ştie că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Aţi auzit vreodată lupii urlând? Ei bine, când arborau corăbiile otomane, câte mai răzbeau prin iureşul ghiulelelor de tun, pe dinaintea ochilor, în închipuirile mele îmi trec steagurile cu cap de mort şi urletul sălbatec al năvălitorilor. Ca în romanul lui R.L. Stevenson. Ni s-a spus, încă de pe faleza portului, de locatarii care mai vorbesc, ca noi, engleza, că de sus de la înălţimile cetăţii Palamidhi, priveliştea este magnifică („beautiful”, spuneau ei), dar, să revenim altădată, acum nu este deschisă vizitatorilor. În cazul acesta, Ady, fiul meu, îmi spune că ar fi bună o baie în mare, pe o vreme aşa de călduroasă. Caută pe harta GSM-ului şi dă de Epidhavros. Mergem spre Epidaur. Printre plantaţii de măslini şi zone împădurite cu pini, dar şi livezi cu caişi şi portocali, care ne fac cu ochiul, unii portocali culeşi deja, alţii, încărcaţi până spre poale, dăm de cel mai frumos teatru (mai ales că pare restaurat), din părţile acestea ale Greciei. Sanctuarul, citim unele inscripţii, a fost ridicat în cinstea lui Asclepios, zeul tămăduirii, că, de pe al n-lea rând al teatrului poţi auzi un actor, cum rupe o hârtie. Din clădirile, cândva, vestite, au mai rămas doar fundaţiile. De la înălţimea ultimului rând al teatrului, priveliştea văii împădurite şi a munţilor în zare e chiar „beautiful” cum ni se spusese despre priveliştea de la Navplion. Vizităm portul cu ambarcaţiuni de toate mărimile din Epidaur şi, ne aşezăm la masa unui restaurant să servim câte ceva. Alături, o familie cu două fetiţe (el american, după vorbă, ea grecoaică, după cum vorbeşte cu chelnerii, ca la ea acasă) ne atrage atenţia. Dincolo, la câţiva paşi (doi-trei), peştii din apa mării fac tumbe şi răsuciri, după o felie de pâine aruncată de chelneri, spre hazul fetiţelor. Ne uităm spre pietrele depuse pe fundul apei de la mal, unde nişte ghemotoace negre, cât nişte mingi de golf (aricii de mare), ne atrag atenţia. Fiul meu spune că la Paralia Katerini, înotând în larg, pe zidul cu pietre ce străjuia plaja, a dat de aceştia, unul dintre ţepi pătrunzându-i în talpă. El se tânguia pe ascuns de durere, noi ne amuzam, considerând o fabulaţie, astfel de întâmplare. Acum ne dăm seama că fiul meu nu glumea. În timp ce aşteptăm comanda la o măsuţă, lângă mare, fiul meu pleacă în „recunoaştere” pe lângă malurile înţesate cu cactuşi uriaşi, înfloriţi. În depărate, printre sălcii? chiparoşi?, zărim o plajă cu câteva persoane. După servitul mesei ne îndreptăm într-acolo. Facem şi o baie pe cinste, în apa Mediteranei. Ne aducem aminte de portocalele luate din pomul aplecat spre stradă, în Tiryns. După primele cuvinte, „mama mia, cât de zemoase şi dulci sunt portocalele astea”, realizăm, că în ţară la noi, nu mâncăm decât portocale necoapte şi gustul ca de lămâie. Cine n-a mâncat portocale, direct din pom, să nu vorbească. În drum spre Corinth, un amănunt ne atrage atenţia: livezi de măslini printre pietre şi stânci, ca şi semănate pe un câmp arid, ca după o ploaie cu pietricele de gheaţă, la noi în ţară. O aud pe soţia mea: „Săracii măslini, pe unde sunt chinuiţi ei să crească!”. Mă amuză remarca soţiei, dar sunt şi eu impresionat de solul presărat cu pietre de toate mărimile, printre care măslinii sunt nevoiţi să supravieţuiască. Dar, dacă aşa îi place măslinului să se desfăşoare? Doamne, Dumnezeule! Prunilor şi vişinilor noştri, dacă li s-ar impune astfel de condiţii, nu că nu ne-ar mai da „ţuica” şi „vişinata” mult apreciată, dar, ne-ar da cu crăcile în cap când ar fi să le cerem rodul. Suntem în ţara grecilor antici şi pe urmele lui Homer. Ulisse? El visa la calul lui de lemn. Noi, cum să ajungem la Corinth, să facem o baie în marea Ionică.

                                                   (va urma)