Pythia, ale cărei preziceri inspirate de Apollo transmiteau oamenilor voinţa lui Zeus.
7.
Egali cu Nero, pe dalele de piatră...
Motto:
„Moşule,
straşnic mai eşti. Tu n-ai niciodată odihnă.
Nu erau oare prin
tabără alţii de-ai noştri mai tineri,
Care puteau mai curând să dea fuga la
crai orişiunde
Şi să-i deştepte pe
toţi?...”
(Homer: Iliada – C.X, v.153-156)
Mă gândeam, pe timpul vizitei la Templul lui Zeus, aflat mai jos de
Acropole (unde se zice că Byron îşi scrijelase la baza unei coloane, numele),
pentru ce luptase poetul contra turcilor? Pentru că Byron, nu se mulţumea cu
lupta sa, prin condei? Cine va şti să răspundă la această întrebare? Nu găsim
un cronicar credibil şi sincer, ce ne-ar fi putut lăsa câteva gânduri scrise
despre frământările poetului la acea vreme. Dacă ar fi existat unul singur,
probabil, acum, ar fi însemnat cât o mină de aur pentru noi. Încerc să acopăr
această lacună a acelor vremi şi, continui (în pofida nedumeririlor din partea
unora şi altora) să scriu şi să descifrez în tainiţa unor gânduri ale mele,
viitoare răspunsuri. Byron moare ca un erou în regimentul de voluntari pe
tărâmul Greciei. Grecia ordonase un doliu naţional de 21 de zile, dar Anglia?
Anglia, nu-i atinsă de această durere şi-i refuză îngropăciunea de onoare, când
cadavrul poetului soseşte în Englitera. Poetul era periculos până şi după
moarte. Dumnezeu m-a călăuzit, să mă aplec asupra poemelor sale din ciclul
„Pelerinajul lui Childe Harold”, din care aş vrea să vă reproduc acest verset:
”O trestie de-ar fi acest catarg,/Şi-o zdreanţă pânza – n-aş opri deloc!/Ca
iarba mării sunt, târâtă-n larg,/Împinsă de curenţi din loc în loc/Purtată de
furtuni ici, colo, la noroc” (C. al III-lea. V. II). Versuri care mi-au salvat
romanul meu „Iarba de mare” de la o neînţeleasă interpretare. Dacă ştii să
asculţi, „vei merita într-o zi să stai la masă cu zeii” (Homer). Cu aceste
gânduri, urc panta abruptă a muntelui Parnas, către Templul lui Apollo.
Întâlnim (situată pe dreapta) fântâna nimfei Castalia. Cândva, izvor sacru,
unde preoţii şi pelerinii îşi spălau mâinile (un ritual al purificării, cred),
înainte de a ajunge la sanctuarul divin. Din stânga noastră, de la câţiva
turişti răzleţi, aflăm că Gymnaziul şi Templul Atenei este închis. Aruncăm o
privire văii care ascunde privirilor noastre, Gymnaziul. Deocamdată.
„Spectacolul lumii” oferit de Valea pe
care se ridica, cândva, renumitul Gymnaziu (treapta cea mai de jos a acestui
decor magnific de la Delphy ,
e acel suflu necesar contemplaţiei, introspecţiei şi imaginaţiei omului de azi,
muritorul de rând. Iris Murdoch spunea elocvent, că „minţile noastre lucrează
fără încetare, ţesând un văl tulbure, care uneori ne protejează, iar alteori
ascunde lumea”. Pesemne, suntem ca orice fiinţă raţională, dar generată din
sentimente, sclavii unor forţe neînduplecate „egoiste ale naturii”, pe care de
cele mai multe ori nu le înţelegem. E o bucurie să constaţi, peste timp, unele
rânduri, scrise mai demult, fie şi sub forma unor note de călătorie. Pesemne, e
acea fericire pe care pescarul din „Bătrânul şi marea” o avea numai în visul
său, urmărind „să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei şi se simţea fericit”.
„Beat de cântec şi îmbrâncind ziua cu cotul...” cum sună un vers esenian,
aştept, în imaginaţia mea, ca Luna să se spargă ca un ou şi să se ascundă sub o
muche de deal, unde sufletul meu pândeşte mai liniştit o nouă întâlnire cu ceea
ce se afla alături de Apollo: cultul lui Dionysos, care întregea atmosfera
spirituală a momentului antic. Pesemne, se împletea, precum degetele la cele
două mâini, cu fiorul şi extazul necesar inspiraţiei divine a Pythiei,
transmiţătoarea de profeţii oraculare şi inspiraţii poetice, încropite sub
forma unor catrene eliptice. Urcăm treptele spre templu prin dreptul Tezaurului
lui Sicyonians, din care au mai rămas câteva ziduri şi o coloană în altar. La
stânga noastră, un templu cu două coloane frontale şi priveliştea văii (în jos)
flancată de versanţii muntelui Parnas. Păşim cu emoţie peste lespezile de
piatră ale Templului lui Apollo (din care au mai rămas, în picioare, cinci
coloane) cu celebrul oracol ce lega în jurul zeului, lumea antică. Dinaintea
altarului lui Chios (aflat în dreapta noastră), ne rugăm pentru zorii zilei de
mâine şi pentru cei rămaşi acasă. După alţi câţiva paşi, suntem în faţa
Teatrului lui Dionysos, cel care juca un rol important, în sanctuarul zeului
Apollo. De pe treptele teatrului, ni se înfăţişează ochilor, privelişti
magnifice ale râului Pleistos, ce curge în vale. Fac ochii, roată, de-a lungul
celor 35 de rânduri ale teatrului Dionysos. Pesemne, efigiile lui Homer, Hesiod
(ori, cum citesc pe pliantul oferit la intrare), Pindar, însuşi, îşi avea,
aici, scaunul său rezervat. Nu mă îndoiesc (presupun, nu?) că şi Platon trecuse
pe aici conferind lui Apollo, delphycul rol de a conduce, prin legile descrise
de el, neamul grecesc. Nu zărim (ce ne-am fi aşteptat!) surâsul misterios al
Sfinxului din Deplhy. Pesemne l-au mutat în muzeul pe care avem să-l vizităm
mai la urmă. Teatrul, le oferea grecilor, în afara unor jocuri phytiene şi
religioase, jocul actorilor, dezvoltat mai cu seamă, în tragedia vremii.
Cândva, spectatorii au stat pe scaune de lemn sau pământ, întrucât, abia din
sec. al IV-lea s-a construit aşezământul de
piatră al teatrului. Din timpul regelui Eumeros al II-lea al Pergamos-ului,
teatrul (se spune) ar fi dobândit forma actuală. La construcţia sa a fost
folosită doar piatra locală. Teatrul (de dimensiuni, totuşi, reduse – 5000 de
locuri -) are doar 35 de rânduri sub forma circulară. Nero a vizitat Delphy
prin anul 67 după Hristos, contribuind la restaurarea vechilor ornamentaţii la
coloane, dar şi ridicarea a noi frize, la templu. Facem poze pe treptele
teatrului. Egali cu Nero pe dalele de piatră! Surâd forţat, la ivirea unui
astfel de gând. Abia la muzeu aveam să remarc surâsul abia schiţat al zeiţei
Nefertitii, ce pare a ne ascunde ceea ce vedea ea de cealaltă parte a lumii,
iar noi nu vedem.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu