4. Paralia Katerini... un ţinut de vis
Motto:
"... aşa urlă talazul,
Care, când austrul vine şi-l saltă, se sparge la maluri
De un colţan răsărit, o stâncă ce veşnic o bate
Valul stârnit de tot felul de vânturi venite de-oriunde"
(Homer: Iliada - CII, v. 386-389)
Frumuseţea acestor note (zic eu) despre o
călătorie la mare (Egee, Adriatica, Mediterana, Ionică – ce străjuiesc coastele
Greciei), va trebui să stea în orice ghid de turism. Frumuseţea acelor locuri
descrise, cu dune de nisip, maluri calcaroase ori numai argilă roşiatică (ca
ieşită din cuptoarele de ars cărămida, pe la noi), cu stânci ieşite din mare ca
nişte rechini gata să sfâşie ţărmul, şi acele „oaze” printre arbori şi pâlcuri
de pini, ca într-un decor alandala, încropit de natura însăşi, dar, mai ales,
plaja atât de întinsă, cu fiecare bucată de nisip împrejmuind o cetate
imaginară, lăstărişul sălbatec, nedefinit şi pitic (pe alocuri), va stârni
interesul oricărui vizitator străin. Eu care am scris un roman intitulat „Iarba
de mare”, dedicat mării şi magiei în care te pierzi prin astfel de locuri,
înţeleg totul. Încerc să le explic asta şi alor mei. Dar, nimic nu se
potriveşte cu ce ştiu ei de pe malul Mării Negre. La Paralia Katerini (la aprox.
70 km de
Thesalonik- în stânga autostrăzii ce duce la
Atena ), unde facem următorul popas, marea Egee te atrage
către ea. Staţiunea e superbă. Nici nu ştii ce să admiri mai întâi. Hotelurile,
magazinele şi buticurile cu suveniruri pentru turişti, ori plaja din apropiere?
A-i spune cuiva, că ai stat de vorbă cu marea albastră şi limpede ca apa
dintr-un vas de cristal, e ca şi cum a-i stârni prin ecoul tău, o pietricică
muntelui şi, numaidecât îi va urma avalanşa, care, celor ce vin pentru prima
oară, aici, le va aduce multe dorinţe, în vise, de acum înainte. Dar, poate ne
înşelăm, iar minţile noastre lucrează fără încetare, ţesând un val tulbure (ca
spuma mării năclăită de meduze, la
Marea Neagră ) şi le
ascunde cam tot ceea ce ei nu vor vedea vreodată, iar pe noi, ne
protejează ca pe nişte fii ai unor zei recunoscuţi. De ce cred asta? Poate unde
am (ca şi Alexandru Macedon), ţinută (sub pernă) ILIADA lui Homer. Numai că, de
câte ori mă înfăţişez dinaintea mării, nu uit să privesc în cele patru zări ale
punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în
cale, încă din copilărie pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”, unde
„trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”; pe E. Hemingway cu a sa
nuvelă „Bătrânul şi marea” – spunându-ne tuturor – că „un om poate fi nimicit
dar nu înfrânt”; apoi pe H. Melville, explicând de ce cântecul de ultim rămas
al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin
cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” – şi –
nu în cele din urmă, cum pot eu a-l uita pe R. L. Stevenson? Nici un adolescent
nu-i poate ierta gestul (fie şi scriitoricesc) de a-l arunca pe bietul Jim
Hawkins, în grozăvia acelei mări misterioase, printre acei piraţi cu cântecul
lor halucinant: „Cinşpce inşi pe lada, lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”. Şi, cum
să nu te cucerească unul care rosteşte atât de simplu: „dacă lucrurile merg
până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?” Iar după ei, au
venit apoi alţii, care au împânzit zările şi amintirile mele. Aşa se întâmplă,
când: „în Valea Umbrii,/Dacă umbli/Zorind spre Eldorado” nu m-aş fi ales cu
nimic, în timpul vieţii. Cine înţelege asta? Pe fâşia de nisip, de pe plaja de la Paralia Katerini , toate
astea, îţi vin, în minte, vrând-nevrând. Şeful de la „Eva” (unde suntem cazaţi)
ne-a recunoscut de îndată cum ne-a văzut intrând pe uşa hotelului. Fusesem şi
acum un an, tot aici, cazaţi. „Its ok?”, ne întâmpină acesta, la fiecare sosire
ori plecare din hotel. „Ok!” – îi răspundem, la fel de firesc. Parcă am fi din
aceeaşi familie. Ne strângem mâinile şi ne simţim ca acasă. Cât de mult
contează un surâs! Şi, mai ales, când el, vine din partea unui străin. Însă,
medalia, are şi o a doua faţă. Dar, să nu anticipăm.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu