378. (3144 de km prin Grecia -8-)

 1. Urcăm spre stadion. Teatrul şi Templul, vedere de sus.

 2. Ultima (a treia) treaptă. Stadionul, în spate.

 3. Cocoţat pe zidul de piatră al Stadionului...

4. Sfinxul!

 8. Sfinxul îmi reaminteşte că sunt muritor

                         Motto:

                          „Ce plângi, tu fătul meu scump? Ce rău şi ce jale te-apasă

                          Spune şi nu-mi tăinui. Împlinit e din partea lui Zeus

                          Tot ce-ai poftit înainte, când braţe ai-nălţat şi fierbinte

                          Tu l-ai rugat...”

                                (Homer: Iliada- C. XVIII, v.71-74)

   Amintesc adeseori, câte un vers, două, din poeţii ce-mi vin în minte, în această fascinantă călătorie, alergând, ca şi acei poeţi, pesemne, după hymere.  Dacă (lumea planetară) n-au salvat-o încă, mai e o speranţă în poeţii care „locuiesc în zdrobirea cuvintelor” (cum ar fi spus într-un poem, mult blamatul Ion Caraion): „Ţintirimile din noi călătoresc/Spaţiu-aleargă, pulberea-i ca-argintul/Oamenii şi timpul. Pribegesc.../Toate pleacă. Ne îngroapă Timpul.” – şi, doar citez din acest poet, cîte ceva din memorie. Am fi (prin poezie) alături de poeţi, acolo unde răsărise luna de mult, cum spunea E. Hemingway în „Bătrânul şi marea”: atunci când „bătrânul dormea dus şi peştele trăgea mereu, neschimbat, iar barca o apucă printr-un tunel de nori” – în căutarea fabuloasei prăzi. Sau până când... „toţi armaţii, strigând: bura! bura!/ Merg ţiganii spre rău, sau spre bine,/ Cu inima de frică înghieţată”, auzind buciumul poetului, din cornul strămoşesc, şi îl numesc aici pe autorul singurei epopei în limba română, I.B.Deleanu. Că bine-i mai zicea: „Că cercând lucru în amănunt bine,/Întâia pricină din om vine”. Când poetului îi va îngheţa mâna cu care scrie, ca şi lui Tonitza, se va sili să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”. Şi, toate astea, pentru a pune ordine în „cosmosul interior” al omului, cum ne învăţase Democrit. Iar grecii au aflat, prin filosofii lor, conştiinţa unor valori, funcţie de care omul poate să fructifice la maximum, viaţa. Şi, au înţeles, că prima condiţie de a rămâne unici în timp, era frumosul din arta şi creaţia omului. Sfinxul, imaginaţie terestră împinsă dinspre real către ireal, la extreme (nici leu, nici pasăre, nici…) văzut la muzeu, m-a pus în mare încurcătură, imaginându-mă, în realitate, dinaintea lui, precum Oedip, cândva. Mă tem că Oedip, nici nu era om ca noi toţi, ci poate, un fel de semizeu, de vreme ce l-a putut privi direct în faţă pe Sfinx, chiar mai mult, înfruntându-l, l-a şi biruit. Mă imaginez, pe una dintre treptele Teatrului lui Dionysos, dinaintea actorilor care le imita zeilor, trăirile. Un Eschil, Euripide ori Sofocle, în accepţiunea mea, trebuie să fi împrumutat câte ceva din comportamentul şi voinţa semizeilor, de vreme ce îi atribuise omului artist câte ceva din estetica zeilor şi puterea lor divină. Cultul lui Apollo s-a stabilit în Delphy când acest zeu a poposit aici, ucigând Pythonul (şarpele care găzduia oracolul lui GE, principala zeitate). Citesc de pe panourile cu inscripţionări pentru orientare, că templele de piatră au fost construite în sec. 7 î.Hr., că unul era dedicat lui Apollo şi altul Atenei Pronaia (Providenţa), că, de prin anul 582 î.Hr. au început să se organizeze din patru în patru ani, în onoarea lui Apollo, jocurile pythice, pentru a comemora uciderea şarpelui. Iar când aveau de luat o decizie importantă, grecii antici veneau aici pentru a cere şi asculta sfaturile preotesei Pythia, care transmitea preoţilor mesajele oraculare, la rându-le, preoţii le traduceau prin catrene alambicate şi sofisticate, oamenilor. La fântâna Castalia, se opreau ei, mai întâi, purificându-se, înainte de a ajunge la oracol. Încerc să înţeleg, de ce drumul printre grupurile sculpturale şi diferite corpuri ale templului era considerat „drumul sacru”. În plin centru al amfiteatrului ornamental de la Delphy, simţi că eşti încărcat cu o energie aparte. Aşezarea sanctuarului, tocmai pe versantul muntelui Parnas n-a fost aleasă întâmplător.  Îmi imaginez, cum trona în sala templului, statuia Sfinxului, privind pe deasupra lucrurilor, deasupra bolţii cereşti, deasupra întregii lumi. Cred că privea cu o treaptă mai sus, unde se desfăşurau conflicte dramatice în creaţii de artă desăvârşite, unde omul se înfrunta direct cu zeii, în încercarea nebunească de a le cuceri piscul acelui munte dominator. Acum înţeleg, de ce Stadionul, aflat pe a treia treaptă, cea mai de sus, era destinat doar omului care îşi exersa limitele trupului uman în confruntarea pe viaţă şi moarte spre a lua locul zeilor. Să demonstreze, ce? Că doar el, singur, este cel învingător? Că, încă, nu este pierdut, atâta timp cât unul ca Oedip nu s-a temut, de unul singur să înfrunte Sfinxul şi prin acest gest uman, însuşi Destinul? Cheia acestor întrebări poate sta în fraza lui Pitagoras: „Mintea este nemuritoare, toate celelalte sunt muritoare”. Urc pe zidul care străjuia, impetuos, cândva, marginile Stadionului, şi prin acest gest, mă situez şi eu la înălţimea celor ce fremătau de patimi pe vremea jocurilor pythice, acum, eternizaţi doar în marmură, de sculptori. Pe lespezile acelui zid, cu  braţele, amândouă înălţate fierbinte spre vârful Parnasus-ului, mă simt încărcat de energia frazei rostită, odinioară, de bunicul: „Uneori, în viaţă şi cu duşmanul în braţe poţi avea izbânzi”. Mă simt de parcă aş avea în braţe acel arc al lui Deucalion de care amintea fiul meu. Până şi gândul, face minuni aici!

                                                         (va urma)