381. (3144 de km prin Grecia - 11 -)

 1. Marginea cu livada de portocali de la Argos. în spate, sus pe munte, Castelul Larissa.

2. Biserica de la Argos.

3. palmierii din curtea bisericii.

4. Tiryns, cu blocurile de piatră, ridicate de ciclopi...

11. Pe urmele lui Heracle... la Argos.

                           Motto:

                              „Taică, tu stai la taifas şi înşiri la poveşti ca în vremea

                               Când era pace şi nu ştii că straşnic încins e războiul.”

                                     (Homer: Iliada – C. II, v.785-786)

                              

    Odiseea drumului spre Argos, îmi aduce aminte de acel vers scris de Homer: ”...pe tracul Tamiris/Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării/Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul”. Un drum, spune legenda, făcut de Heracle spre cetatea Micene, unde îl aştepta regele Euristeu şi cele 12 porunci. Într-un amurg de vară, se spune, ar fi ajuns Heracle la Poarta leilor, într-un început de vară ajungem şi noi la poarta cu lei de la Micene. Germanul H. Scliemann a cercetat fortificaţiile de pe coline şi aici. Într-unul din mormintele excavate s-ar fi găsit masca mortuară a regelui Agamemnon, văzută de noi, în Muzeul de Arheologie de la Atena. Nu ne plac mormintele, apoi, şi timpul ne presează. Aşa că o luăm printre livezile cu măslini, lămâi şi portocali, mulţi portocali prin părţile acestea, spre Argos. Îi lăsăm netulburat mormântul regelui Agamemnon, cel plecat să-i dea lui Menelau (soţul Elenei) o mână de ajutor, în războiul de zece ani de la Troia. Nu vreau să-l rup din „Iliada” lui Homer, să-l aduc aici la Micene, deşi aceasta era patria peste care fusese el rege, cândva. Noi, pe urmele lui Heracle am pornit la drum. Şi lui Heracle, nimeni nu-i mai poate lua acest dar, al unei izbânzi continue, deşi drumul spre Argos, spre care a pornit la prima poruncă a lui Euristeu, pentru a răpune Leul din Nemeea, nu pare a fi ieşit din ruta poveştilor minunate. Un drum pe care l-am făcut cu automobilul printre livezile cu portocali şi măslini, mergând pe ruta indicată de GPS, prin câteva serpentine din care nu mai credeam a ajunge, undeva. Dar ne-am descurcat, în cele din urmă. Pe drum, le spun celor de lângă mine, soţiei şi fiului, că am cam încurcat poveştile. Răpusese Hercule, leul din Nemeea care îi atrăsese slava poporenilor din Argos, dar, în ţinuturile mlăştinoase ale Lernei, spre Argos, Hercule plecase să ucidă Hidra. O altă himeră, după care tot umblu, de o vreme, prin Grecia. Asta, pentru că, în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jăratec îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Ca pe vremea copilăriei, când bunica ne depăna poveşti. Ai mei par neîncrezători şi-mi spun că e ceva suprarealism în toată tărăşenia asta şi, gândesc, ciudat mai e făcută şi lumea asta, unde – după spusele lui Gogol – „fiecare maimuţăreşte pe celălalt”. Să nu spui şi tu, cititorule, că basmele mint, şi că numai asupra lui (a naratorului), toate lucrurile îşi aţintesc asupră-i ochii. Alătură-te celor deja scrise de mine în aceste eseuri şi vei auzi cum prin ochii poveştilor de tot felul, cuvintele îţi vor părea precum o viforniţă... şi ce viforniţă! Dar acum vom trece în luntrea cronicarului, şi a celor întâmplate în călătoria noastră, să ne minunăm de un ţinut aşa fabulos, pe care-l vom trece cu vâsla cuvintelor... mai departe. Argos, cândva cel mai vechi oraş locuit continuu din Europa (fondat prin anul 2000 î.Hr.) este un orăşel înconjurat de livezile de portocali şi lămâi, cu o reţea modernă de clădiri, străzi înguste şi întortocheate, dominat de pe vârful unui munte din apropiere, de Castelul Larissa construit de franci, prin sec. al XIII-lea. De la distanţa unde facem un popas, la marginea unei livezi cu portocali, ni se pare un castel fantomatic. Îi zărim, doar zidurile, în contrast cu zidurile clădirilor din jur. Ne plimbăm pe străzi pentru a ne dezmorţi oasele, prin micul Argos, care va să zică. Lângă o impunătoare biserică facem poze. Dar, sub palmierii din curtea bisericii admirăm priveliştea din jurul nostru, de pe nişte bănci unde ai mei se aşează pentru a-şi trage sufletul, iar eu să refac, în minte, legenda fioroasei Hydre răpusă de eroul antic, unul dintre fii pământeni ai lui Zeus. Ciudat, dar, nimic din ce zăresc în jurul meu, nu-mi aminteşte că pe aici a trecut Hercule. Pesemne, la Tiryns (o localitate din apropierea Argosului), zidurile ciclopice din bolovanii de calcar, cu o înălţime de cca. 7m să ne reamintească de puternicul Hercule. Grecii antici, credeau că aceste ziduri uriaşe fuseseră ridicate de giganţii asemenea ciclopilor cu un ochi în frunte, cum aflasem din „Odiseea”, de la Orbul Homer. Peste gardul de sârmă, o creangă cu două portocale, mult ieşite în afara livezii, îmi fac cu ochiul. Doar ridic mâna şi-mi cad pe lângă braţ. Le pun în torpedoul maşinii, pentru mai târziu. Castelul de la Tiryns pare distrus de un incendiu mare. Suntem în drum spre Navplion, un oraş port despre care se spune, ar fi fost prima capitală a Greciei libere. Căldura excesivă a acestor locuri, ne îndeamnă mai departe, spre mare. Spre briza şi răcoarea Mării Mediterane. Marea, ne atrage... Tot marea!

                                                                     (va urma)