372. 3144 km. prin Grecia -2-)

2.    Îndoieli?

                     Moto: 

                      "Care din zei te orbi, o Eneas, pe tine într-atâta

                        Ca să te apuci în război cu nepregetatul Ahile..."

                                  (Homer: Iliada C XX, v.318-319)

   Suntem pe drumul cel bun spre Grecia lui Homer şi a celor de după el. Traversăm Bulgaria, de la Ruse spre Sofia, cu muzica interceptată pe undele radio. Îmi atrage atenţia, la un moment dat, un anumit cântec. Un cântec, despre o anumită „Hira”, îmi trezesc amintiri vechi despre o anumită Kira. Le spun celor de lângă mine, despre asemănarea acelui cântec cu eroina din povestirea lui Panait Istrati. Când se aduce vorba (în discuţia cu cei de lângă mine) despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său, în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar mai ales, ca şi autorul brăilean, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc şi în somn, tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşul bucuriei. Cât suntem de orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama cât pierde literatura noastră, când, astăzi, ne prefacem cum cei doi brăileni, nici măcar nu au existat. E trist. Aş vrea să fiu măcar o zi, scriitorul care să vă spună vouă - ca acel critic (care s-a vrut un vrăjitor străin şi rece) -, că omul neavând aripi, e totuşi o pasăre, măiastră pasăre, izbândită pasăre, preaaleasă pasăre, printre încremenitele litere din împărăţia unde o aştept să-mi cânte (şi mie) toată ziua, toată noaptea. Această minune, aş vrea să o văd, acum, când încerc să-ţi descriu, cititorule, gândurile mele. Ca în minunea lui Sorescu, unde „a lui Lungu”, ce vedea, în direct: „în izmene, desculţă”, minunea. Noi, n-am prea vrea, ca „Minunea” (asta) să-l întrebe pe unul, dintre cei nominalizaţi la premiul Nobel (par examplu – sic!), Cărtărescu – cu a cărui, ultimă carte, plecasem (acum un an) prin Grecia, doar: „Ce ma faci?”. Iar noi, să-l înghiontim pe la spate: „Şi tu mormolocule, ce i-ai răspuns?”. Tare mă tem (vedeţi din text cât de-al dracului mă tem, nu?) că totul n-a fost, decât, un „fâs” mare şi… „zbârr peste case... dând din bărbie”. Noi, acuma, ştim de la Sorescu: „Lungu era om la locul lui”, dar nu-i, bre, ca-n cărţi! Cărtărescu s-a pomenit luat aşa pe sus, din nimic... şi cum toţi se cam uită în gura lui, să le spuie... Da „el ce să le spuie”? Aşa că, vezi dumneata, cititorule, noi o aşteptăm pe Măria Bălii (critic renumit, în „Minunea” soresciană), să se apropie cu scăunelul ei de acasă ca să ne spună: „A venit vremea de-apoi, măă, ori ne pocăim, ori”...  va face o altă adeziune Cărtărescu ăsta, că simţim noi, a ajuns, certând poporul, prostit - „până aproape de Caracal”. De la un om spre altul, mereu spre altul, amară-i pâinea pe ţarina unde neamul acesta şi-a îngropat fiii. Pfui, ce trăsnite gânduri, mă cotropesc! Bine că am lăsat televizorul şi pe cei „trei deştepţi (ce) discută ultimul scandal” (din cântecul Innei), mult în urmă. Plecăm mai departe, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?” În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Ori, ca în „Iliada”, unde Licaon, ţintaşul, ce-i spusese lui Eneas: „Unde ţi-e fala şi gura, tu sfetnic al nostru Eneas?” La Thesalonik, căutăm (ca bezmeticii) biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir. Adrian, fiul meu, spune că o are localizată, în memorie, după o vizualizare pe internet a hărţii „google maps”. Dar, după alte încercări, ne întoarcem, înapoi, de unde am pornit. Eu, unul, mă las păgubaş. După cca. unsprezece ore de mers continuu cu automobilul, doar freamătul mării îmi mai poate vindeca sufletul „zdrenţuit şi hărţuit” de gânduri, pe lungul drum prin arşiţa nopţii trecute. Aşa că, mă las păgubaş. Fiul meu şi soţia, insistă. Le spun că, la întoarcere, mă vor găsi în portul Salonicului, la Turnul Alb. Le urez succes. 

                                                     (va urma)