376. (3144 de km prin Grecia -6-)

 1. Popas la Levadhia

2. Arakhova, pe stradă, un mic popas.

3. Arakhova, cu vile pe munte...

6. Spre Delphy… la Delphy, zburaţi vulturi ai lui Zeus!      

                                             

                                Motto:

                                        „Dacă sunt sfetnicii mulţi, urmează pe cine dă sfatul

                                          Cel mai cu rost...”

                                                (Homer. Iliada, C. IX, v. 74-75)

   Suntem (a doua zi de când ne aflăm la Atena) în drum spre Delphi. Traseul: Elevsis, Erithrai, Thiva, Levadhia, Arakhova, Delphi – este unul de dificultate medie. Multe curbe, defileuri, coaste abrupte de deal şi munte. Nu ne grăbim. Şi, avem o zi întreagă dinainte. Delphi, considerat centrul lumii greceşti antice e încă la locul său, pe versantul celui de-al doilea munte ca înălţime din Grecia, Parnassos, care atinge 2457 m. Dar, „cum poate să piară ceva ce are dreptul să existe?” (se întreba Nietzsche, vorbind despre problema originii acestei lumi la modul pur fizic). Pornind de la acest fapt, că „nu există meditaţie fără o înclinaţie către meticulozitate” – cum bine spunea Cioran, gândurile mele despre nemurirea şi veşnicia fiinţei originare – aşa cum presupuneau şi interpreţii filosofului grec Anaximandros -, sper să trezească interesul fiului şi al soţiei. Vorbesc în gol. Nu citesc pe chipurile lor, decât interesul pentru priveliştea locurilor aride din jur, dar şi a locurilor frumos aranjate cu viţa de vie, culturi destul de des, văzute, în aceste locuri. Dar, la ce m-aş fi aşteptat? Să văd pe feţele lor emoţia apropierii de sanctuarele şi templul oracolului de la Delphi? Aşa ceva, pesemne, e doar în imaginaţia mea. Deci: În privinţa rostirii cu exactitate asupra adevărului şi „scoaterii” acestuia în straiele sale mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce noi credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţi. Van Gogh era cuprins de disperare că, în lumea asta largă, nimeni nu-i împărtăşea ideile în afară de fratele său Theo. Pentru Eulalie, E. A. Poe era singurul vieţuitor în lumea suspinelor, întrucât Annabel Lee, era de cealaltă parte a adevărurilor spuse până atunci despre nemurirea sentimentelor. Uite, na, ce gânduri mă încearcă acum! Fiul meu, aflat la volan, e doar atent la drum. Soţia admiră culturile de măslini şi viţă de vie, de pe povârnişul dealurilor. Pasternak nu se înşela, când spunea că, de am „râde stelelor – ce hohot!/Dar necuprinsul – loc străin”, ne-ar înghiţi pentru totdeauna în Marea Uitare, dacă nu ne-am exprima cu sinceritate destăinuindu-ne unii altora. Ceea ce e aici versul pentru poet este pentru filosof gândirea materialist-dialectică. Filosofii au iubit întotdeauna adevărul, dar, au lăsat de înţeles că, se poate căuta încă un principiu unic, asupra adevărului deja rostit. Când treceam prin Piaţa Ovidiu din Constanţa, pe vremea liceului, mă opream dinaintea statuii lui Ovidiu şi fără să-mi pese de cei din jur, citeam cu voce tare versurile (în latină) de pe soclul ce-l susţineau pe poetul care privea, absent, marea. Aici, i-aş da dreptate, mai mult, lui Ovidiu, care spunea într-un cânt al Penelopei către Ulise: „Poate-o iubire te-a prins, toane atâtea aveţi ... (şi mai departe)... Mie la ce-mi foloseşte că aţi dat la pământ Ilionul/Cu meterezele-i vechi, prin ale voastre isprăvi,/Dacă rămân ca pe vremea când Troia era în picioare/Şi-ndepăratatul meu soţ fără sfârşit mi-o lipsi?”. Şi, atenţie! Nu ne vorbeşte aici personajul homeric prototip al fidelităţii, ci o femeie obişnuită... care, cine ştie, are toane! Toane avea şi Dante Alighieri când prorocea: „Priveşte fiara ce m-antors în cale/Slăvite domn, şi-alung-o de la mine,/căci mă-nfior din creştet până-n poale”. Spuse de unii (ne sugerează D. Alighieri), viaţa e un paradis, după alţii un infern, iar noi suntem ca la Purgatoriu: între hotarul crud al morţii şi Muntele Vrăjit. Singur Acheronul, tace murmurând. Fiul meu spune că pe vârful muntelui Parnas a fost descoperit arcul lui Deucalion, că a fost şi un film, în acest sens. Nu ştiu despre ce film e vorba. Aştept să dau ochii cu sediul zeului Apollo şi al celor nouă muze. Să pun piciorul în Templul lui Apollo, cu celebrul oracol, care a condus câteva sute de ani, istoria socială, politică şi religioasă a vechii Elade. Sau, cum spune legenda, punctul de întâlnire al celor doi vulturi despărţiţi de Zeus, de la începuturile Universului, spre a găsi centrul lumii. La Levadhia facem un prim popas. În parcul din centrul orăşelului, pe nişte băncuţe, sub palmieri, încercăm să luăm pulsul oraşului. Ne răcorim cu apă minerală şi bere luată de la un chioşc. Rătăcim prin oraş, când în sus, urcând panta muntelui, când în jos, pe nişte străduţe strâmte şi întortocheate. De sus, de pe culmea unui deal, priveliştea văii, cu întinse livezi şi culturi ne dezvăluie un ţinut renumit şi bogat în verdeaţă. În centrul orăşelului, taximetrele, înşirate unul în spatele celuilalt, îşi aşteaptă clienţii. Văzut de la distanţă, orăşelul situat pe o culme de deal, nu ni se părea măricel. Pentru ce le-o fi trebuind localnicilor atâtea taxiuri? Nu ne lămurim. La următoarea localitate, Arakhova, ne oprim pentru a admira clădirile orăşelului cocoţat pe umărul muntelui Parnassos. Facem fotografii înainte de a porni mai departe. Intrăm, apoi, într-un defileu adânc, săpat într-un versant al muntelui Parnas. Zărim, deja, Golful Corintului în faţă, iar după încă un km apar coloanele Templului lui Apollo de la Delphy.

                                                                                  (va urma)