joi, 4 iulie 2013

388. Morile de vânt... nu erau pe Akropole



 Morile de vânt... nu erau pe Akropole

   Pescarului din portul Corinth, îi căzusem (glumesc prietenii), precum acele fiinţe tare curioase din bancul ăla cu pescarul ce dădea la peşte cu o undiţă în mână şi o cărămidă, în cealaltă. Că l-ar fi întrebat, una (ce tocmai trecea pe acolo, din întâmplare) curioasă tare:
- „Domnule, soţul meu e pescar şi el, dar, nu l-am văzut pescuind cu undiţa într-o mână şi cărămida în cealaltă”.
- „Acesta e un secret care nu se spune oricui”, ar fi ripostat acela, arătând, sus şi tare, că un asemenea secret nu trebuia aflat.
Femeia care îl abordase, vrând a şti acel secret, spre a-l dezvălui (victorioasă şi cu un anume câştig) şi soţului, a promis orice, numai să-i fie dezvăluit secretul acela. După ce pescarul şi-a „rezolvat” problema cu doamna, din fire, curioasă tare, i-a destăinuit:
-         „Pînă acum, la undiţă nu a căzut nimic, dar la cărămidă, eşti a treia...”.
Cervantes, autorul lui Don Quijote, nu era adeptul celor care credeau că mereu se vor naşte eroi quijotişti. „Nu vorbi despre ziua de mâine până nu se luminează de ziuă” – suna un proverb profetic. Tot ei, aceşti profeţi ori prevăzători ai umbrelor care se încleştează de gâtul omului, încercând să-l doboare la pământ, ne-au tot spus că după noapte vin zorii şi că lumea se îndreaptă către o lumină reală, şi că totul este bine. Spun asta, pentru că în cele notate într-o scrisoare anterioara (mai exact, prin iunie 2011, scrisoare postată pe blogul LIS) scriam, cele ce-mi trecuse atunci prin minte, cum că, în versurile poetului spaniol Antonio Diaz Tortajada, aflasem că: „nu e nimeni sa unească strigătele/ Nimeni”. Şi, pentru că, în ţara mea nu se întâmpla (dar oare se va întâmpla?) una ca asta. Aflat în cea de a doua zi la Atena, îmi continui cercetările (zadarnice?) pentru aflarea adevărului care a scos în evidenţă înţelepciunea zeiţei Palas Atena în fata zeului Poseidon. Vizitând Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, înclin să-i dau dreptate zeiţei Palas Atena. Meştesugul de a dăltui în marmură statuile, meşteşugul încropirii podoabelor din aur, fier sau fildeş precum şi vasele masive din lut, amfore pentru zei, îmi dovedesc mie, că nu arta războiului cum le făgăduise Poseidon atenienilor, ci arta meşteşugului, cum le făgăduise zeiţa Palas Atena, a biruit. Vizitând muzeul, înţeleg de ce zeiţa nu trebuia mâniată. O singură dată, spune legenda, zeiţa s-a mâniat cumplit pe talentul ţesătoresei pământene Arahneea, care o întrecuse în meşteşugul artei, fapt pentru care o prefăcuse în păianjen. Asta ne aminteste de truda Penelopei, care-şi ţesea nesfârşita pânză spre disperarea peţitorilor, dar, în gloria soţului ei, Ulisse. Statuia Atenei e înfăţişată lângă o bufniţă şi un şarpe. Simbolul prudenţei e şarpele iar cel al înţelepciunii e bufniţa. Nu e timp de căscat gura numai într-un loc anume. Mai sunt multe de văzut aici, în muzeu. Şi nu suntem noi, singurii vizitatori. Singurătatea, scria Pavese, poartă în ea dorinţa de a face rău. Noi am venit în căutarea ramurei de măslin, aici, în Atena, aşa că alergăm într-acolo unde oamenii sunt paşnici, fericiţi şi mulţi. O plajă imensă, cu apa calmă, limpede şi sărată îţi oferă din plin toate aceste daruri. Sisif n-are decât să-şi împingă în continuare stânca, într-acolo unde i-a fost destinat. Sau chiar să o ia de la capăt până va ieşi strălucitor şi liber, gata să înfrunte fără teamă muntele, în timp ce eu, pitic năuc (asemeni lui A.Rimbaud), voi încerca să ridic cuvintele până la cititorul care mă aşteaptă „cu genunchiul la inimă adus”, ca şi cum ar vrea să-mi cuprindă inima într-o mână (ca pe a lui Danko, eroul lui Gorki), ştiind că îi voi lumina, în aceste clipe, casa sufletului. Priveam zările de pe Akropole şi mă gândeam: „Pe Napoleon nu l-a crezut nebun, pe vremea când era doar caporal, generalul său, care putea fi un vizionar, nu?, fiindcă, n-a durat prea mult şi caporalul Napoleon a ajuns împărat al Franţei. Steaua sa nu fusese descifrată de astrologi, aşa cum nici steaua lui Alexandru Macedon, întâlnit (statuie) la Tesalonik, nu fusese decriptată la vremea aceea. Dar nici unul, nici altul, nu s-au bucurat de imperiile „agonisite”, ca să nu spun „recunoscătoare”. Numai că, aici vorbim de cavalerul Don Quijote, care, nici el nu a lăsat urmaşi care să se bucure de imperiul dobândit de autorul său. Poate pe ici colo, unul ca mine, ca ceilalţi, care tot pomenesc şi amintesc de dânsul şi mai persistă în a-l aminti, îi vor adjudeca unele teritorii. Numai că, un alt urmaş, având toate relele pământului în firea sa, începe să-i ia locul. Aici vă amintesc de Kafka şi al său intrus în lumea de care ne tot străduim a-i căuta cifrul, şi vă vorbesc despre acel ilustru personaj,  K. Pentru el, morile de vânt nu erau pe Akropole.      



2 comentarii:

  1. Nici eu n-am găsit pe Acropole 2morile de vânt", ci doar AM PERCEPUT CU TOŢI PORII o scurgere trează a aerului dinspre munţi către Pireu, către golful Saronic şi insila Salamina. N-am apucat să vizităm Muzeul Naţional de istorie, ci doar pe cel de Artă, unde spre mâhnirea mea multe secţii fiind închise, nu am dat de nimic remarcabil. Am vizitat însă Muzeul Acropole, cu vestigii scoase la lumină de-alungul timpului numai din lucrările săpate în colina Acropole. Şi câte minunăţii nu sunt de văzut, Doamne! de la piese din paleolitic şi neolitic,trecând prin toată preistoria - a se avea în vedere că vrăjitul ţanc al Acropolei este plin de peşteri în care au vieţuit protopopoarele vremilor de început - şi desigur grupurile statuare, frizele, metopele, într-o succesiune copleşitoare. Mi-am notat în fugă despre statui, despre amfore, despre grafica de pe vechi vase, cvele mai multe ilustrând scene şi personaje din Iliada lui Homer, din Metamorfozele... . Şi câte toate. Căci, vădit lucru, omul este terorizat de Timp, de trecerea sa accelerată prin viaţă, ca individ - şi ultima lui nădejde a fost/ şi va fi mereu! - să lase o urmă după el, să scrijeleze un semn distinctiv, să se ştie în viitorime că el a vieţuit aici, cândva. Aapiraţie hazardată, pretenţie exagerată. patetică...!Nu ne vom împăca niciodată, chiar cu toate promisiunile Raiului şi ale vieţii veşnice, e vădit că nu ne putem consola cu ideea că am trăit şi ne-am dus definitiv de pe-aceste locuri fără întoarcere. Şi fără ca urmaşii să ştie cât de cât despre persoana noastră. Pot să spună filosofii orice, teoriile lor oricum nu rezolvă nimic, nu dau soluţie, o cheie pentru neliniştea noastră existenţială. Primul imbold este să netezeşti suprafaţa stâncii, al doilea să scrijelezi sau să desenezi acolo urmele prezenţei tale. Nu te vindecă asta de nemiloasa amărăciune, e drept.... Dar te-ai ostoit un pic, te iluzioneti că ai făcut măcar un pic din ce-ţi stătea în puteri ca să-ţi marchezi prezenţa-trecerea, de fapt. La asta se poate reduce strădania obstinată a scribului...
    Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  2. ...Despre "strădania obstinată a scribului", domnule Lazu, mi-a fost dată, prima lecţie, de Homer. Despre "odiseea", mai întâi, a lui Ahile în războiul troian, mai apoi, cu cea a lui Ulisse pe drumul de întoarcere către casă. Ovidiu (descoperit de mine la 18 ani) mi-a lăsat, mereu trecând prin piaţa Ovidiu din Constanţa, unde am locuit ultimul an de liceu, veşnic tăcutul şi misteriosul lui "răspuns" privind, de pe soclu, Marea, absent. În drum spre Atena, am revăzut Termopile. Scrisesem, acum un an, despre o astfel de trecere prin acele locuri de istorie. Mi-aţi răscolit câteva gânduri, acum, prin "netezirea stâncii" şi, încă ceva din "amărăciunea" celui care şi-a notat acolo, unele gânduri. Acum, întors de la albinele mele, obosit peste măsură, n-o voi face, dar, voi reveni într-o viitoare postare. Mulţumesc de gândurile bune.

    RăspundețiȘtergere