Milea Preda: Fântâna
din oglindă
Împlinise doar 55 de ani (era
începutul anului 2006) când trenul, în gara Buzăului, i-a spulberat Destinul
(odată cu viaţa), destin pe care mulţi buzoieni, il prevăzuseră împlinind-se
prin poezie. Mă întreb: cum a putut să-ncapă: „Munţi de durere şi
de-nţelepciune,/Întreg pământul şi întreaga apă/În harul lui deschis către
minune?” (erau versuri scrise de Milea Preda şi adresate marelui Tolstoi, de
parcă şi le adresa sieşi). Poezia sa era simplă (aproape populară, ca în
doinele şi cântecele lui Alecsandri), şi sentimentală până la lacrimi. Cunoştea
în amănunte viaţa poeţilor pe care-i citise şi-i venera: Rimbaud, Esenin,
Verlaine, Poe, Byron, Evtuşenko, Sandburg, Apollinaire, etc. În satul Zoiţa
(azi Lanuri), com. Ziduri, tatăl său se mândrea cu fiul său, cel care îi citise
pe mai toţi marii poeţi ai lumii: „Măi, nea... cutare, striga tatăl, peste
poartă vecinului care tocmai trecea, ştii mata cine a fost Maiakovski (ăla
dădea din umeri, adică neam!). Dar Esenin? Plusa tatăl! Ăla tot nu auzise, pe
acolo la plug, cine fusese cutare sau cutare... „Hai încoace! Ia o ţuică, şi
să-ţi spun cum fiul meu i-a cunoscut pe fiecare în parte”. Vă daţi seama, ce
istorie literară ca de la ţară, urma! I-am citit prima şi ultima carte de
versuri (Fântâna din oglindă, 2004), şi am fost surprins de acurateţea
versificării. Părea a traduce direct din serghei Esenin. Un ţăran, poet al
câmpiei (aşa mi se spusese) scrisese cea mai frumoasă carte de poezie despre
însufleţirea vieţii de pe Câmpia Română. Am stat deoparte, n-am scris un rând,
sperând că la următoarea carte de poezie voi aşterne câteva rânduri. Trenul
morţii (precum tramvaiul, în cazul lui Nicolae Labiş) l-a luat dintre noi.
Cartea sa, furişată printre cărţile din bibliotecă, îmi făcea semn, că i-a
venit rândul. Iată mai jos, câteva din poeziile sale:
Rondel
Crâşmare, mai adă-ne vin!
Tot vinul ţi-l bem astă seară
Hai, cântă-ne, soro vioară,
Şi-alungă-ne veşnicul spleen!
Paharul ni-i frate de-i plin,
Iar viaţa prin crâşme-i uşoară
Crâşmare, mai adă-ne vin!
Tot vinul ţi-l bem astă seară!
Ce-nseamnă virtute, destin,
Când omu-i născut să trăiască?
Când crâşmaru-i fiinţă zeească
Iar crâşma-i zeescul cămin?
Crâşmare, mai adă-ne vin!
Vânător
Nu pot uita o scenă-n care
Răvnind un cerb pentru trofeu
Încrâncenarea arzătoare
Troznea ca focu-n pieptul meu!
De-odată dintr-un pâlc de pini
Ţâşni imaginea nebună
Un cerb superb cu ochi senini,
Sculptaţi parcă-n argint de lună!
La ochi pun iute carabina
Însă de-odată mă opresc
Şi nu-nţeleg care-i pricina
De nu-mi mai vine să ochesc?!
Cina
Boii iau în coarne înserarea
Rumegând amurgul jucăuş
Mai măsoară înc-o dată zarea
Ca pe ţărmul mării un pescăruş.
Aţipesc, întoarse de pe plaiuri
Vrăbiile-n şură una după alta
Un concert de harfe şi de naiuri
Seară după seară cântă balta.
Mama, în bucătăria scundă
Face ţărăneasca mămăligă
Pune-n ea iubirea ei profundă
Şi la masă pe copii îi strigă.
Eu consum iubirea ei de mamă
Şi-i simt gustul pînă în adânc.
Tot aud la masă cum ne cheamă
Şi candoarea ei o mai mănânc.
Moartea lui Lev
Tolstoi
Mă întreb: cum a putut să-ncapă
Munţi de durere şi de-nţelepciune,
Întreg pământul şi întreaga apă
În harul lui deschis către minune?
Un biet brazilian trudind la plug
A plâns îndurerat de trista veste
Şi nu credea că marele Demiurg
Ce-a scris „Război şi pace” nu mai este!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu