175. De veghe în lanul cu cărţi... (Milea Preda)

Milea Preda: Fântâna din oglindă

Împlinise doar 55 de ani (era începutul anului 2006) când trenul, în gara Buzăului, i-a spulberat Destinul (odată cu viaţa), destin pe care mulţi buzoieni, il prevăzuseră împlinind-se prin poezie. Mă întreb: cum a putut să-ncapă: „Munţi de durere şi de-nţelepciune,/Întreg pământul şi întreaga apă/În harul lui deschis către minune?” (erau versuri scrise de Milea Preda şi adresate marelui Tolstoi, de parcă şi le adresa sieşi). Poezia sa era simplă (aproape populară, ca în doinele şi cântecele lui Alecsandri), şi sentimentală până la lacrimi. Cunoştea în amănunte viaţa poeţilor pe care-i citise şi-i venera: Rimbaud, Esenin, Verlaine, Poe, Byron, Evtuşenko, Sandburg, Apollinaire, etc. În satul Zoiţa (azi Lanuri), com. Ziduri, tatăl său se mândrea cu fiul său, cel care îi citise pe mai toţi marii poeţi ai lumii: „Măi, nea... cutare, striga tatăl, peste poartă vecinului care tocmai trecea, ştii mata cine a fost Maiakovski (ăla dădea din umeri, adică neam!). Dar Esenin? Plusa tatăl! Ăla tot nu auzise, pe acolo la plug, cine fusese cutare sau cutare... „Hai încoace! Ia o ţuică, şi să-ţi spun cum fiul meu i-a cunoscut pe fiecare în parte”. Vă daţi seama, ce istorie literară ca de la ţară, urma! I-am citit prima şi ultima carte de versuri (Fântâna din oglindă, 2004), şi am fost surprins de acurateţea versificării. Părea a traduce direct din serghei Esenin. Un ţăran, poet al câmpiei (aşa mi se spusese) scrisese cea mai frumoasă carte de poezie despre însufleţirea vieţii de pe Câmpia Română. Am stat deoparte, n-am scris un rând, sperând că la următoarea carte de poezie voi aşterne câteva rânduri. Trenul morţii (precum tramvaiul, în cazul lui Nicolae Labiş) l-a luat dintre noi. Cartea sa, furişată printre cărţile din bibliotecă, îmi făcea semn, că i-a venit rândul. Iată mai jos, câteva din poeziile sale:

Rondel

Crâşmare, mai adă-ne vin!

Tot vinul ţi-l bem astă seară

Hai, cântă-ne, soro vioară,

Şi-alungă-ne veşnicul spleen!

Paharul ni-i frate de-i plin,

Iar viaţa prin crâşme-i uşoară

Crâşmare, mai adă-ne vin!

Tot vinul ţi-l bem astă seară!

Ce-nseamnă virtute, destin,

Când omu-i născut să trăiască?

Când crâşmaru-i fiinţă zeească

Iar crâşma-i zeescul cămin?

Crâşmare, mai adă-ne vin!

Vânător

Nu pot uita o scenă-n care

Răvnind un cerb pentru trofeu

Încrâncenarea arzătoare

Troznea ca focu-n pieptul meu!

De-odată dintr-un pâlc de pini

Ţâşni imaginea nebună

Un cerb superb cu ochi senini,

Sculptaţi parcă-n argint de lună!

La ochi pun iute carabina

Însă de-odată mă opresc

Şi nu-nţeleg care-i pricina

De nu-mi mai vine să ochesc?!

Cina

Boii iau în coarne înserarea

Rumegând amurgul jucăuş

Mai măsoară înc-o dată zarea

Ca pe ţărmul mării un pescăruş.

Aţipesc, întoarse de pe plaiuri

Vrăbiile-n şură una după alta

Un concert de harfe şi de naiuri

Seară după seară cântă balta.

Mama, în bucătăria scundă

Face ţărăneasca mămăligă

Pune-n ea iubirea ei profundă

Şi la masă pe copii îi strigă.

Eu consum iubirea ei de mamă

Şi-i simt gustul pînă în adânc.

Tot aud la masă cum ne cheamă

Şi candoarea ei o mai mănânc.

Moartea lui Lev Tolstoi

Mă întreb: cum a putut să-ncapă

Munţi de durere şi de-nţelepciune,

Întreg pământul şi întreaga apă

În harul lui deschis către minune?

Un biet brazilian trudind la plug

A plâns îndurerat de trista veste

Şi nu credea că marele Demiurg

Ce-a scris „Război şi pace” nu mai este!