185. Din caierul vremii... (Când abia desluşeam lumea)

Când abia desluşeam lumea

 Un copil care s-a născut la sat nu are cum să nu se regăsească în cele scrise de Marin Sorescu prin volumele lui despre „La lilieci”. Spun asta pentru că şi eu sunt născut la ţară şi nu pot simţi altfel. Şi, tocmai de aceea, şi eu am trăit aievea cele spuse de autorul cărţilor de poezie “La lilieci”. Îmi amintesc şi vorbele lui M. Sorescu: „când treceai dintr-un sat într-altul era ca şi când te duceai în străinătate”. Mi-aduc aminte, că odată, bunica m-a luat cu ea la cimitir, să tămâieze crucile. Dinaintea unei cruci de lemn (abia se mai zăreau câte ceva din cele înscrise cîndva pe cruce) m-a pus bunica în genunchi să mă rog pentru cel mort, dar şi pentru mine. “Aici a fost îngropat fratele tău Tudor. Primul copil al lui taică-tău... Mai târziu te-ai născut tu. A ţinut să porţi acelaşi nume”. Am fost mirat să aflu că purtam acelaşi nume cu al celui îngropat sub crucea aceea, dar de teamă sau alt instinct, nu am pus întrebări. Am închis ochii (plângeam cu adevărat, nu ştiu!), dar ca să vadă bunica şi să creadă că eram sincer. Şi ciudat: pâcla întunericului de pe ochii mei s-a risipit şi l-am văzut pe fratele meu Tudor, aşa cum mi-l descria bunica: într-o cămăşuţă nouă cu buline roşii, care-i venea până la genunchi. Cineva îmi sufla în ureche: “Ăsta-i fratele tău, Tudor, cum te cheamă şi pe tine”. Iar eu mă uitam la el cu uimire. Când mai purtase el o cămăşuţă curată? Că eu nu ţineam minte! Bunica mi-a mai arătat o cruce , de-acum aproape ştearsă. „Iar aici, se află un alt frate de-al tău, Constandin. Şi el, mort demult. Chiar mult mai înainte. Era primul copil al Ioanei, mama ta. O boală grea l-a răpus pe la doi anişori. Să fi avut ceva mai mult, nu mai ştiu”. Dinspre capela cimitirului venea un zumzet ca o vibraţie de clopot: „În noaptea când a murit el, te-ai născut tu, să ţii minte asta!”. „Care noapte?” am întrebat. Bunica a crezut că am scâncit ceva, şi a simţit să mă liniştească, trecându-mi mâna pe după cap. Am mai fost şi singur, după aceea la cimitir, să mă încredinţez şi să pot realiza că era vorba despre fraţii mei,  unul mort după naştere la câteva luni, celălalt, după câţiva anişori acolo. Şi că nu era vorba despre altcineva. Şi, să mă rog pentru liniştea lor printre îngeri. Uneori, reveneam acasă plângând  pentru soarta celor doi. “De ce plângi?”, m-a întrebat tata mult mai târziu, când eram cu el, la morminte. “Nu, nu plâng, sunt doar năzăririle mele!”. „Ai grijă, a spus tata, să nu rămâi cu năzăririle astea toată viaţa”. Prin 2007, după moartea lui Victor Frunză, am fost la Rm-Sărat pentru a participa la îngroparea urnei cu cenuşa rămăşiţelor sale (aduse din Danemarca de fiul acestuia), în albia râului din apropierea locurilor, în care s-a născut dizidentul Frunză. Am participat la ceremonial, dar în biserică, la slujbă, am simţit că un piston invizibil din podeaua bisericii, mă ridica în sus oricât vroiam eu a mă împotrivi. Am crezut că e doar o iluzie, dar la un moment dat (oricât m-am opus), “cineva” mi-a împins în sus piciorul stâng de era cât pe aici să cad grămadă. Pe aproape se afla scriitorul D. I. Dincă încercând să mă sprijine şi, neînţelegând ce mi se întâmplă m-a privit cu luare aminte. Şi, vă spun sincer – NU ERAM ameţit. Atunci, ce? Să fi fost o altă năzărire de-a mea? Nu vreau să-mi explic ceva anume, pentru că am intra în domeniul enigmelor despre care poetul de la Sărăţeanca, Ion Gheorghe, spune: „Dar cercetaţi cartea/ înţelepciunii, ciclurile migraţiei la cicoare!/ Veţi înţelege cum au mers/ neamurile mele/ din loc în loc ducându-şi locul/ de-acasă-/ Acelaşi sacru spaţiu înfiorat de talăngile turmelor./ Dar Vremea tuturor e maica mea,/ cu ochi de cicoare, albaştri ca ai Herei din Troia.”…Şi asta, pentru ca viaţa şi omul să triumfe şi să ne uimească! De, poetul „liliecilor”, stârnise pesemne, multe furtuni în gândurile mele…