Lucia Ioniţă: Dialogul slujnitorului lui Dumnezeu cu lumea
Aceste „note fulgurante... gânduri-note-idei”
(cum le numeşte autoarea Lucille Ioná – Lucia Ioniţă, în realitate -), în
cartea sa „Adieri de briză”, 2012 - cu
titlu metaforic - se combină în
filosofia proprie (de concepţie a cărţii), sub forma unor noi dialoguri
imaginare, ori chiar reale, între Estera şi prietenele care i se confesează,
adică, cele ce i se alătură la dialog prin întâmplările vieţii, spre „aşi căuta
sufletul şi a nu-l lăsa rătăcitor în meandrele lumii”. Autoarea, demult aflată
la pensie, fostă stareţă monahală, îşi continuă prin scris, dialogul avut
cândva cu enoriaşele sale. Între clocotul sufletesc ce-l descrie în planul
existenţei afective din aceste dialoguri de sfântă taină cu prietenele (fiinţe
rătăcitoare pe pământ aflate şi ele în căutarea lui Dumnezeu) şi nevoia de a
găsi răspunsuri unor întrebări despre viaţa sinelui (a celui de pretutindeni),
stă rostul şi înţelegerea omului de a prelua suferinţa Mântuitorului. Atmosfera
spirituală din aceste dialoguri de suflet, cu cei din Oază (un aşezământ
ridicat la câmpie, ca azil pentru bătrâni) are „ceva” din culoarea straielor
monahale: „culoarea pocăinţei” (cum o defineşte autoarea). Întreaga făptură a
naratoarei participă la dialogul expunerii, pătrunsă parcă de necesitatea
spunerii despre viaţa materială şi imaterială (suferinţă, bunătate, aşteptare,
speranţă, politeţe şi impoliteţe...) iar gândul
îi este în permanenţă străjuit de învăţăturile Psalmilor şi faptele
Apostolilor, spre a mări Lumina raţionamentului şi deschide sufletul spre o
nouă povaţă. Lucille Ioná ne învaţă şi cum trebuie să privim credinţa. Nu-mi
pot închipui o bunică vorbind filosofie cu nepoţelul ei, lângă gura sobei, aşa
cum citind-o pe autoare, nu mi-o pot închipui stând la ceas de mare taină cu
preietenele sale, depănând poveşti, ci (ca odinioară în chilia lui Daniel
Sihastru) asistăm la acea curăţire sufletească, prin Rostire. Iar vorbele, îi vin din inimă şi ne vorbeşte nouă tuturor
prin intermediul dialogurilor, despre cei din Oază, oameni receptivi sau în
stare de a fi receptivi. Ne vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu şi despre abisurile
în care cade omul care se îndepărtează de flacăra lui. În aceste dialoguri,
autoarea ni se expune cu sufletul deschis, încăpător de atâta spiritualitate, ne
învaţă principiile Dialecticii, ale purităţii sufleteşti şi ale Extaticei
dinaintea acestei lumi create de Dumnezeu. Ne smerim în faţa acestor dialoguri
de învăţătură a sufletului, pentru că înţelegem limpede la ceea ce vrea
Dumnezeu de la om: autocunoaştere, desăvârşire şi spirit înalt. În povestiri
simple şi accelerate de arta comunicării, prin dialog, autoarea ne vorbeşte
despre copii, despre bătrânii ajunşi la neputinţă, despre animalele de pe lângă
casă, având în sprijinul vorbelor de duh, un întreg arsenal de învăţăminte din
părintele Galeriu, poetul german Rilke, filozoful Pascal, pildele
Mântuitorului, sau sfaturile Eclesiastului, ori învăţătura celor 12 apostoli ai
săi... Pe bună dreptate starea de levitaţie divină a unor gânduri încărcate de
lumină şi pace din aceste dialoguri, dă motivaţie deciziei autoarei de a-şi
limpezi unele trăiri şi simţăminte autentice şi prinde cititorul într-o
ipostază de posibil personaj de conversaţie, al treilea, desigur. Cuvintele, ca
şi faptele neplăcute lui Dumnezeu, „repercutează” ....adică, explică Estera, la
nedumerirea câte unei interlocutoare ce i se confesează, se întorc împotriva
celui care le proferează. Ne uimim şi spunem: câtă risipă de gând şi smerenie
în faţa Omului simplu şi încredere în tăria Cuvântului simplu, care indică
confesorului Calea arătată de Dumnezeu. Lucille Ioná va rămâne scriitoarea care
a trecut din marea noapte a Fiinţei care se rosteşte, prin scris, în Fiinţa
profeticului care a adus celor din jur arta comunicării cu fiecare carte scrisă
(aceasta fiind a şaptea sau a opta).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu