172. Din caierul vremii... (Cum am îndrăgit albinele...)

 (Visul avut din copilărie, cu albinele)

Povestea despre dragostea mea faţă de albine, poate începe şi aşa: Odată, ţarul Rusiei făcuse o vizită în regatul britanic şi primise în dar o cutiuţă în care se afla un purice de oţel. Învârteai cheiţa cutiei şi puricele sărea din podea în capacul cutiei, şi tot aşa, transmiţând urechilor o îngerească şi reconfortantă melodie. Tare mult i-a plăcut ţarului. Ajuns acasă, şi-a chemat sfetnicii şi le-a poruncit să-i lucreze o minune la fel de mare, ce nu trebuia a se situa mai prejos ca năzdrăvenia englezilor. Au luat sfetnicii cutiuţa şi au chemat mai marii meşteri şi capelmaiştri ai imperiului, poruncindu-le să îndeplinească dorinţa ţarului. După o lună de încercări, iată, a venit ziua cea mare şi s-au prezentat cu toţii dinaintea ţarului cu cutiuţa magică. A învârtit ţarul cheiţa şi... nimic! Puricele nu mai sărea, melodia nu se mai făcea auzită. „Ce-i asta? a tunat ţarul. Unde e minunea voastră? De ce nu mai sare puricele?” „Păi asta-i minunea înfăptuită! Puricele nu mai sare pentru că l-am potcovit, măria ta. Un purice potcovit, numai meşterii noştri au putut gândi şi executa o aşa grea lucrare. Până la noi, n-a mai existat pe pământ aşa ceva!” Vedeţi? – le-am zis celor nedumeriţi – poate reuşim (puţini câţi îndrăznesc deocamdată) să potcovim „pe măria sa, Puricele” din fruntea Culturii şi să nu ne mai toarne în urechi melodia care ne otrăveşte, după cum vedem, sufletele. E, dacă vreţi, isteţimea lui Ulise, de a-şi apăra însoţitorii de glasul sirenelor care ne toarnă cucută otrăvită în urechi şi care vor a ne transforma în nişte biete legume. Să fi crezut, pe vremea copilăriei, în povestea miracolului ce i s-a făcut puricelui? Cert e, că împreună cu un vecin, prieten în copilărit, (ca să vedeţi până unde ne-a dus mintea), am scobit în malul de pământ nişte căsuţe, unde am vârât cu de-a sila, toate albinele pe care le prindeam într-o cutie cu chibrituri, ademenindu-le de pe florile unde bâzâiau în căutare de nectar. Şi, le închideam în cripta de pământ, sperând să ne dea peste alte câteva zile, mierea mult îndrăgită. Numai că, atunci când deschideam cripta de pământ, albinele erau moarte şi nicăieri nu ne lăsase vreo picătură de miere. Mă credeam, pe atunci, mult prea isteţ, celor care potcoviseră puricele. Eu chiar credeam că am potcovit albinele să ne dea mierea mult dorită. Mult mai târziu, tocmai în ziua nunţii mele (la casa părintească din Dobrogea), am prins un roi (ştiam de acum, ce trebuie să faci, ca un roi zburător să se aşeze într-un copac, în preajma ta),  şi pe care unchiul, mesean la masă, a promis că-l va introduce într-o cutie, ca dar de nuntă. Acestuia, i-a urmat peste mulţi ani, aici în Buzău, roiul prins la fabrica unde lucram, strâns tocmai în cupa unei Wolle trase pe dreapta. Apoi, au urmat alţi stupi, până la mica mea prisacă (20 de stupi multietajaţi) de la Negoşina, casa socrilor mei, de unde se zăreşte vârful muntelui Penteleu. Mi se împlinise visul din copilărie. 

PS În fotografie captarele încă nu erau puse, întrucât acum era începutul primăverii şi făceam verificarea  stupilor, după iernatul albinelor.