Prins între lumi paralele
„...de fiecare dată (spune Liviu Ioan Stoiciu), păstrăm o
coerenţă a firii, subterană. O gândire spontană, aflată mereu „pe prag” şi
„între”, fragmentară, care te trece pragul înainte şi înapoi...”. Mă aplec
asupra unui poem, în care poetul scria: „viclenia timpului: un zmeu (faţă
palidă), care sare de pe/ un cal de bronz jos, după ce ies înainte/ şi zice
să-mi distragă atenţia: «se dau cartele numai/ ceferiştilor din mediul rural
care/ nu posedă pământ», şi continuă imediat: cum vrei să ne batem,/ în luptă
dreaptă sau.../ bă te şterg de pe faţa pământului...” (La ferăstruică). Desprinzându-mi ochii de pe carte, pe mine, gândul
mă duce la imaginea copilului ce stă la fereastră (şi el, cu gândurile lui) – o
lume acolo înăuntru, o lume acolo afară – deoarece, privind pe fereastră,
zările văzute hăt departe pot fi atrase de câmpurile magnetice ale creierului
şi, aduse în odăiţă, chiar îngrămădite ca întâmplări şi închipuiri ce vor
deveni ecou în cele ce va începe să-şi imagineze. Şi, ca mai ieri, prin
fereastra casei de la ţară, la care mă postam uneori privind în afară, parcă o
văd pe Lina (vecina noastră de pe vremea copilăriei): tuna şi fulgera pe afară,
ploaia începuse năprasnic, amestecată cu pietre de gheaţă. Lina, în cizmele
mari, neverosimil de mari, ale moşului ei de 80 de ani, orbecăia prin curte –
parcă făcea chirpici cu cizmele alea – şi striga ca nebuna: „pui-pui...pui pui
pui, pui-pui!”. Mi-a atras apoi atenţia, glasul hodorogit de atâta tutun al
moşului Lixandru, socrul ei: „fa zărghito, lasă dracului puii ăia şi intră-n
casă odată. Nu vezi ce se prăvale din cer?”. Lina bodogănea ce mai bodogănea,
afurisindu-l pe moş, că aşa cum îşi trăsese cu o mână izmenele pe unde fusese
pe afară, putea şi uşa aia s-o tragă după el, să nu lase puii să iasă din tinda
casei. De dinapoia ferestrei, copilul ascultă toate astea, până nu se mai auzi
nimic dinspre gardul vecinei. Deşi se uita prin acea fereastră, în continuare,
o altă imagine i se perinda pe dinaintea ochilor. Era imaginea gândului. Se
vedea pe el însuşi, elev preşcolar, tocmai intrând pe uşa din dos, de la
polatră, în locuinţa închisă prin faţă de părinţii care plecaseră de câteva
zile, la moară la Inghezu de Cobadin, să macine grâul. Trecând prin dreptul
coşului de nuiele, aflat sub talpa unor rafturi de lemn, unde maică-sa pusese
pe ouă cloşca, i se păru că un cap de pisică se iţea de sub cloşca pusă la
clocit. Se întoarse din drum, curios, pentru a se convinge că ceea ce zărise nu
fusese o vedenie de copil. Şi, într-adevăr, de sub cloşcă se iţea capul pisicii
pe care o dăduse dispărută din casă, în ultimele zile. Nu-şi mai amintea de
unde năvălise furia aceea împotriva pisicii, despre care crezuse, instantaneu,
că se vârâse acolo în coş, pentru a mânca ouăle de la cloşcă. Tot ce reţinea,
era groaza cu care apucase pisica de urechi, o trăsese de sub cuib şi fugise
afară trântind pisica de pământ, de câteva ori. Apoi, cum o azvârlise pe maidan
şi alergase la cloşcă, de o dăduse la o parte pentru a se convinge de ouăle
mâncate. Nu mică i-a fost mirarea să descopere, în coş, toate ouăle, intacte,
şi într-un colţ al coşului, abia mişcând, fără să le fi dat ochii încă, vre-o
patru pui de pisică, abia născuţi. Încremenise. Luat de val, tocmai făcuse o
crimă. Alergase înapoi, pe maidanul casei, unde azvârlise pisica, dar aceasta
nu mai mişca. Îi dăduseră lacrimile de ciudă. Reţinuse doar, cum luase pisica,
o învelise într-o flanelă de lână şi o pusese în spatele sobei de copt pâinea,
undeva la soare, cum alergase înapoi la micii pisoi, de-i cără şi-i băgă sub
flanela de lână, lângă pisica maltratată. Nu-i rămânea decât să se roage la Dumnezeu , pentru iertarea faptei sale necugetate. Şi, Dumnezeu i-a ascultat ruga.
Spre seară, a zărit pisica, clătinându-se pe picioarele de dinapoi, dar, cum îşi
căra puii înapoi în coş. Deşi ar fi vrut să se dezlipească de fereastră, pentru
a şterge din memorie acea imagine dureroasă, copilul a rămas la fereastră, mai
aşteaptă să o audă pe Lina strigându-şi puii, pe zmeul care sare de pe calul
său de bronz cerând o luptă dreaptă autorului, pe ceferişti sărind valvârtej
din gherete, să dea drumul trenului (că o dată îl sperie pe copil, sirena
locomotivei)… „şi înţelegi: era cât pe ce să-i/ calce trenul oile...” – oi ce
uitaseră şi ele să mai pască pe coala pe care citea copilul – ...„şi mama
trenului şi bariera tot deschisă a rămas”. „- Ce s-o fi întâmplat, mai apoi, cu
pisica aceea?”- dar oricât, întrebarea alerga prin labirintul memoriei, în
căutarea unui răspuns, mai multe, copilul nu putu afla. Doamne, cum se mai
încurcau drumurile, gândurile, trenurile şi toate celelalte, în mintea
copilului de atunci! Pentru ca, astăzi, un alt copil şi un alt autor să-şi
întindă din nou mâna şi să plece aşa dintr-odată, în lumea asta largă, visând,
ca mai sus, în cele două lumi paralele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu