IX.
Motto:
„Azi noapte am vorbit cu Sfinxul Egiptului-
singurul care nu se teme de iarbă....
...dar Sfinxul se roteşte după soare bănuitor
presimte sub inima sa de granit
cum vine, cum stăruie, cum se-ndârjeşte,
cum îl ameninţă iarba încet,
măcinându-l cu sămânţa azvârlită în el
împinsă de vânt şi de soarele însuşi
ca norii de grindină – iarba de mâine.
Împotriviţi-vă ierbii, rugaţi-vă ierbii, nu vă lăsaţi ierbii!”
(Ion Gheorghe: Vine iarba, 1968)
Dacă Octavian Paler îi reproşa lui Nietzsche că a făurit o secure dublă
„lăsând pe cel care învârte această secure să decidă dacă va ucide cu ea sau
vindeca” (în: Polemici cordiale), Ion Gheorghe „de pe acoperişul celui mai
sfânt lăcaş” al Poeziei, ne declară: „Aş scrie veacurile într-una mie de
poveşti/Pe care le-ar cânta templele pe psalmii lui David,/Mai veridice decât
basna despre marele vid/Pe care l-ar fi lăsat în Dacia/împăratul fugar,/De-a
trecut Istrul cu limba scoasă ca un ogar...” (Heraldică/ 2010). Dar, cum acum,
„se aşteaptă o altă mare piatră de foc/Să lovească lumea dându-i firea la loc”,
venim şi noi (criticii săi, cei din urmă), să spunem lumii întrgi, de la
Hotare-până-la-alte-şi mai mari hotare: din acest moment, poetul acesta nu va
mai cunoaşte un alt drum, decât pe acela, pe care a pornit, ca şi Ulise a lui
Homer, să se teamă de neprevăzut, de poveştile acestei lumi (de la început şi
sfârşit de lume) şi să cânte. Prin Poezie, spunea cineva (repet, ce-am scris mai
deunăzi), lumea întreagă, visează sus, sus de tot, până la Omenirea creată de
Zămislitorul ei. Gheorghe Postelnicu, furat de atâtea hrisoave şi înscrise în
ale zicerii, despre poet spuse, crede că poetul Ion Gheorghe, consideră – îl
citez -: „că geţii şi dacii, adică tracii de la Dunăre şi Carpaţi, popor de
vânători, crescători de vite şi plugari, au folosit o scriere compusă dintr-un
volum mare de sigle şi rune, făurind un sistem de reguli, legi, cutume şi
norme, datini şi instituţii vechi”, atât de des pomenită şi fructificată de
către poetul acesta. În completare: că ei, vorbeau şi scriau limba nordică,
dacică, troiană şi etruscă, mai târziu – după N.Densuşianu. Nu negăm că a
existat în Tracia cea Mare o scriere în pietre (ea a existat, după Däniken, mult
înaintea seminţiei cunoscute azi pe Pământ), că descântecele, vrăjile înscrise
în piatră funerară şi de pe faţade de peşteri încă nedescifrate, ne pot duce cu
gândul la „miraculoase însemnări ale sfinţilor numeri” (după Ion Gheorghe).
Dar, basmul ca elan al fecundităţii şi atracţiei, este „arbore sau pom
roditor/după cum i s-a ursit soiul” şi pântec (vestind naşterea a ceva
nemairostit până-atunci) e însăşi „pământul şi mările”, pe care poetul încearcă
să-l dea la întors: „Christosul mamei lor de vremuri”. De altfel, îl înţelegem:
„Eu pe unde trec, închei o epopee, pe când ei trăiesc scenete în replici
obscene”. Nimic în afara acestei exuberanţe de netăgăduit, nu are valoarea
acestor glii străbune pe care i le-a aşternut Patria la picioare:
„Seara, cântecul greierilor gâlgâie tălăzuite
vibraţii
Din crăpăturile caselor, din
ierburi, din tufele de sulfină.
Oratoriul gâzelor, lăudând
luminile rotitoarelor spaţii,
Înveleşte dealul şi lumea cu
pânza-i de păianjen lină”
(Noua cronologie/ 2010)
Suprarealismul gheorghian, de
care vorbeau unii critici, este, dacă este... folcloric, mitic, şi megalitic,
iconografic şi eponimatic, după cum o cere tema fiecărui volum „dar niciodată
erotic” – întăreşte Gheorghe Postelnicu. Acum, după atâţia cercetători, a mai
veni şi eu cu alte şi alte argumente, deşi ar putea fi sugestive şi incitante,
e deja târziu. Forţa genetică a Roiului Getic, a fost obsesie pentru atâţia
oameni mari, de cultură. Să ne amintim doar nedescifratele rânduri lăsate de
Eminescu: „Din roiuri risipite vei face un popor/Şi sigur fii la rele de-a
pururea urma-va,/Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va.../Fereşte-te de una,
să te păzească ceriul,/Să nu te-mping-un demon a spune adevărul”. Să nu fi
ţinut Ion Gheorghe, seama, de atenţionările Eminescului? „A vorbi/scrie despre Ion Gheorghe este o
temeritate”, spune confratele său poet, Gheorghe Istrate. Noi care îi
ştim căutările, pe dinlăuntru icoanelor zugrăvite şi ne hrănim cu personajele
noastre homerice, înţelegem de ce Ion Gheorghe comunica, în lipsa zeilor,
direct cu cosmosul. Ca şi Labiş, cândva, Ion Gheorghe a locuit în sanctuarul
visătorilor autentici şi au dat curs verbelor Limbii Române, preamărindu-şi
înaintaşii şi alăturându-li-se cu Mitul Bărbatului Călător în Ţara Marii Mume:
CREAŢIA.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu