277. Din Caierul vremii... (Ion Gheorghe - un poet controversat. VIII)

VIII

                                                  Motto:

                                                „Ridică-te, mândra mea Păgânătate,

                                                  Să-mi fac şi eu loc într-o cetate

                                                  În munţii Traciei la bravele Cete

                                                  Unde stăpânea Tata Mare-al meu, Regele Dromichete!”

                                                                           (din poemul: Ca o farsă Istoria-2009)

   Ne facem că nu ştim, că n-am auzit, că secolul nostru nu are timp să aştepte, că acest popor al meu n-a dat până acum un Homer care să-mi cânte patria aşa cum nimeni n-a mai făcut-o până la el. Lecţia lui Ulise (al lui Homer) despre patrie, ne revine în memorie când şi când, ori de câte ori, vom vorbi despre patrie: „Că-n lume nu-i nimic mai scump ca ţara/Şi-ai tăi părinţi, chiar dacă ţi-este casa/Bogată pe pământ străin departe/De ai tăi” (Odiseea: C. IX, v.45-48). Aventurile lui Ulise se desfăşoară, ce-i drept, într-o ţară de basm, imaginară, dincolo de ochii orbi ai cântăreţului. Dar aventurile celor din epopeea mitică „De la Ţugulea la Greuceanu”? – a lui Ion Gheorghe, în ce lume de basm, diferită de a înaintaşilor săi se petrece oare?  Eugen Simion (referindu-se la T. Arghezi), spunea că, o operă mare „pentru a fi descoperită are nevoie să fie uitată o vreme”. („Necazul – spune şi Gheorghe Postelnicu – e că uitarea este contemporană cu Ion Gheorghe). Care ar fi, după Gheorghe Postelnicu cele câteva tare ale poeziei sale, pentru care, uitarea, e boala amnezicilor critici cu care va trebui să purtăm un dialog la masa rotundă a aşezării cumsecade a vorbelor? 1). Elogiul libertăţii de exprimare: „Doamne Boule, tu eşti zeu al jertfei de sine,/Dar nu numai carne, precum şi nu numai/Cu pâine”…”. 2). Niciunui scriitor contemporan nu i se potriveşte mai bine decât lui Ion Gheorghe, formula estetică folosită pentru G. Coşbuc, aceea de „poet al ţărănimii”: „Sufletele lor sunt lovite în ceafă, trupul/lor este izbit în frunte, jupuit este/Ţăranul şi făcut cizme pentru generali,/Haine de piele, şepci pentru activiştii partidului la putere,/mănuşi de gală pentru miniştri şi diplomaţi”. 3). Poezia lui Ion Gheorghe poate părea mohorâtă. Farmecul ei se află în ineditul şi limpezimea ideilor şi voluminosul conţinut al limbajului: „De câte ori ajung la izvor, cu măsură de timp,/Aplec prevăzător spre foşnetul apei/Repertofonul bine legat cu şnur de mătase,/Înregistrez cinci minute vorbirea adâncurilor/Pentru urmaşii de-afară ziua aceea;/Bolboroseală la gura stâncii, astfel/Li se pare celor superficiali şi neinstruiţi” (Topoi-Logoii/2009). 4). „Bazat pe certitudini, stăpân pe idei, poetul este preocupat prea mult să împodobească versul. Adevărul se spune fără ocolişuri, pare a fi deviza poeziei sale. Retorica e frumoasă şi sinceră fără povara tropilor. Mesajul aleargă spre destinaţie pe un traseu precis” (Ghe. Postelnicu „Opera lui Ion Gheorghe”). Cităm dintr-un poem: „M-am suit pe troianul de sâmburi şi sămânţă/De viţă: un vallum pe care nu Împăratul cu sandalele nespălate l-au ridicat: cei mai/Dintâi părinţi de la Troia înălţat-au digul/Acesta în calea urâtului şi-a tuturor rătăcirilor:/Cavalerii Crucii mânjiţi de sângele/Pruncilor, din creştet până-n călcâie,/N-au îndrăznit să-l treacă” (Troianul de sâmburi/201). 5). „Ca un medium, Ion Gheorghe intră în legătură cu oamenii aflaţi la o uriaşă distanţă de timp. Spiritismul pe care îl practică el se bazează, totuşi, pe o competenţă în materie de arhaitate a civilizaţiei rurale… Ştie să amplifice "sonorul" acestui ritual, până ne face să-i auzim foşnetul veşmintelor ţărăneşti din alte milenii… „(Ghe. Postelnicu - reproducând-ul pe Alex Ştefănescu din "Romănia literară" nr. 27/2002). Cităm din nou: „Iancu Arsene şi-a dat seama după mirosul/Fumului cel ca iedera limpede încolăcindu-se/pe casă; a chemat-o la gard, că are o vorbă/Cu ea, a mustrat-o şi-a fost ceartă:/Marghioală, Marghioală, ai băgat măsurile/Lumii pe foc, i-ai ars numerele de la picioare,/Cum o să mai meargă treburile satului/Şi ale urmaşilor, şchioape?” (De-a zum-zum!/2010). Cu drept cuvânt, Gheorghe Postelnicu se întreba (spre nedumerirea lui Dinu Rachieru), că respectivul poet, Ion Gheorghe, locuieşte de mult timp pe „cogaionul uitaţilor”, dar – spre lauda lui Dinu Rachieru – acesta recunoaşte „osârdia cercetătorului (ce i se cuvine), din start, aplaudată. Acum, nu ştim, ce o crede pe cuvânt Dinu Rachieru despre Blaga, că fără o gândire mitică nu ia fiinţă nici o poezie? Dar, la Ion Gheorghe, poet vizionar, fără nici o tăgadă, această recomandare blagiană, devine neserioasă, de vreme ce, recunoaştem cu toţii, poetul nu obligă, în continuu, la efort şi fantezie: „Ideogramă în Tableta a III-a Tărtăria:/O furcă de fântână cu trunchiul adânc plantat./Conturul ei închide un symurg: bărbat/Cu braţul drept zvâcnind, petece mari rupând tăria,/În gheara-i de lup el flutură porfira celui mai lăudăros împărat…/… Eu am citit, tot eu traduc: Aceasta-i Piatra Răvaşelor cu Pasărea/Călătoare a Norocului/Şi-a bunelor Auspicii/pe care le proclamă păcurarii către Soarele/Nordului şi către Cer, Salutul Purificării!” (Numai cu-acest semn/2010). În fond (recunoaşte şi Dinu Rachieru) „cavalerul trac era o metaforă esenţială şi un basm liric scufundat în protoistorie. Cu alte cuvinte,  din opera poetică de începuturi ale poporului acesta, cum lipsea epopeea, era imperios necesar, ca unul ca Ion Gheorghe să o inventeze (vezi „megalitice” – „noimele”) etc… Odată cu Ion Gheorghe, s-a mai urnit, nu numai roata morilor de vânt de după Cavalerul don-quijotesc, ci şi roata morţii: „Între ani, mereu sub cumpănă de balanţă/Crapă oul de corb al nopţii,/De la nemăsurată adâncime şi distanţă/Se-aud popoarele noi ridicându-se în toate părţile/vieţii şi morţii” (Heraldică/2010). Avem, aici, cu alte cuvinte (după Gheorghe Istrate, alt poet buzoian cu dreaptă rostire asupra adevărurilor nerostite încă), primul „scriitor viu”: „Acel Orfeu, cel din urmă, în Infern coborând” luptându-se cu acel neîntrecut Don-Quijote, să le dea cronologie, faptelor, dar şi rânduială şi rând. Şi, fiind o plăsmuire a magiei versului, se va întoarce (netulburând pe nimeni), în pulberea cuvintelor sale. Aşa cum a făcut-o şi Homer: „Moşule, vorbit-ai/Frumos de tot; nimic fără cale/Şi de prisos n-ai spus” (Odiseea: C. XIV, v.696-698).          

                                                                                              (va urma)