Tudor Cicu a primit premiul „Puiu Enache pentru
istorie literară şi eseu” al USR Filiala Dobrogea, 2011.
Mărturisiri deja rostite, cândva, la o lansare, despre zbuciumul în care
m-am aflat la scrierea acestei cărţi, iată, premiate acum, de USR Filiala
Dobrogea.
„Că nu vrem vise, vrem/realitate.
Dar cine să tulbure/ordinea? N-are cine… Toţi spun că văd lucrurile din cer,
dar au rădăcini: unii/vin de la începuturile visului. Par ireali, dar sunt
reali. Alţii/au rădăcini de pelin, de suprafaţă – rădăcini ale celui plin. Toţi
gândesc, dar/nu deschid gura – deşi vorbesc! Prin ce cod/secret se înţeleg?”
(LIS: celui plin). Oare ce şi-ar dori cititorul meu, când îi voi explica aceste
versuri? Îmi va înţelege el graiul noii mele rostiri? Sau va trebui să o iau
mereu şi mereu, de la capăt? „Voi recurge la un şiretlic”, mi-am zis. Voi
încerca să-l seduc pe cititorul meu, aşa cum Platon, prin dialogurile sale
încerca să-i păcălească pe atenieni şi să-i urmeze legile după care vroia să-şi
ridice cetatea cea nouă? Dialogurile! Iată stratagema – mi-am zis. Şi, am
început a-mi scrie cartea, ridicând, dialog cu dialog Povestea Poeziei
suprarealiste a lui Liviu Ioan Stoiciu. Nu s-a crezut, multă vreme, că scrisul
e singura formă a rugăciunii nerostite, dar cei care ştiu să vadă, văd
pretutindeni (după Kafka); numai că semnele unei atotputernice Înţelepciuni
(după cum ne şi spunea) nu prea se mai văd astăzi, pentru că „aşa e moartea la
chip, până la urmă, ca noi: îi lipseşte/o doagă”. (LIS). Mi-au plăcut
întotdeauna comentariile conduse de reguli stricte ale jocului (ca la duelul
lui Puşkin), semn că întrebărilor cărora nu li se dau răspuns concret... vorba
lui Creangă cel academic, nici să nu vă gândiţi domniile voastre că li se va da
un răspuns pe placul tuturor. Între a-mi scrie cartea şi a rosti povestea ei, am
căutat uşa care să nu ne înfunde în labirintul hăţişurilor de care vorbea
Labiş, încât spaima şi sentimentul pustiului să nu aibă sorţi de izbândă pentru
a se cuibări definitiv în sufletele noastre. Pentru că lipsea din acest periplu
livresc amprenta beethoveniană asupra sentimentelor noastre, iubirea de oameni,
am murmurat împreună cântecul biruinţei din „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a,
care a plutit tot timpul deasupra noastră. Chiar dacă eroul lui Straus se
retrage dezamăgit în sine, în fiecare partitură a sa (înţelegem împreună nu?),
până şi înfrângerea lor părea glorioasă. Şi le-am ridicat acel cântec de
biruinţă meritat. „Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor”, cum
sună un vers a lui E. A. Poe. Şi de
atunci încoace, cam toţi credem că mergem spre un Eldorado-n zare! Şi lumea ne
citeşte... şi ţâţâie din buze ca eroul lui Ilya Ehrenburg: „Păi, una e să-l
rabzi pe dracul şi alta să-l slujeşti nu de frică, ci din convingere”. Atunci,
vin şi eu să vă întreb: avea sau nu avea dreptate Diogene, să caute ziua-n
amiaza mare cu felinarul, omul? Fiindcă (înţeleg durerea nemărturisită în scris
a lui cutare sau cutare): poţi să-ţi calci cuvântul dat, poţi să-ţi trădezi
prietenii, dar nu poţi trăda morţii... Despre această meteahnă a criticilor,
Fănuş Neagu sublinia sublim: „Meseria criticilor e să-şi dea cu părerea şi să
ne acuze pe noi...”; iar noi, atunci când se va întâmpla asta, vom fi deja
bătrâni (vorba lui Tolstoi), iar trenul spre Ianska Poliana va întârzia la
peronul în care deja ne-am făcut geamantanele, fiindcă, pe undeva – nu se va
şti în literatură de ce ? – s-a şi pus bariera, ca la Cantonul 248 şi de aceea
întârzie până şi trenul: „ne mai ţii, domnul şef, mult? Vă/ ţiu... aveţi, bă,
răbdare, intervenea, de sus, mama, cu un peşte/ viu în mâini, e anunţată pe
linie o/ garnitură oficială... o... ce?/ un tren, bre, un tren special... vine
de la bucureşti şi/ merge la moscova/ direct cu... cu... şi arată cu degetul la
ceruri (cu.../ cu? dar ce, eu ştiu? Aşa e ordinul!”. (LIS).
(consemnate de Tudor Cicu)
Mă bucur din toată inima, dragă prietene poet Tudor Cicu, la aflarea veştii că aţi obţinut un premiu al Filialei dobrogene a USR - şi doar este ştiut, premiu la premiu trage..., aşa încât, odată ţintită, panoplia Dvs se va umple în grabă de alte şi alte premii literare de primă mână - a se avea în vedere chiar cazul lui LIS, subiectul textului ce se încununează acum. (Început de iarnă prevestitor de bogate zăpezi...). Iar sub panoplie, sub scutul împodobit sărbătoreşte, a nu se uita că bate şi bate mereu: cu ardoare... cu sfială... cu nerostite speranţe - inima poetului: neauzită, laborioasă, generoasă. "Nu vei ajunge până la inimi dacă din inimă pornirea nu-ţi vine!", spunea J.W. Goethe - şi a fost dintotdeauna deviza de taină a scribului. Calde felicitări!
RăspundețiȘtergereIon Lazu
D-le Ion Lazu: Pentru cel nemulţumit viaţa e temniţă grea, spunea cineva. Pentru mine, pierderea copilului drag, la numai 22 de ani în 2002, m-a aruncat în temniţa din care nu credeam a mai reveni la lumină niciodată. Până atunci n-am îndrăznit să ies în lume cu scrierile mele. De fapt, pierdusem noţiunea că odată, la tinereţe îmi încercam condeiul în bătălia cu zmei de hîrtie. Abia după trei ani, într-o seară, mi-am adus aminte că şi în copilărie, ca să câştig o bătălie cu viaţa, mă refugiam în scris, şi am reluat totul de unde mă oprisem. Şi cu prima carte scoasă în 2005, am realizat că evadasem din temniţa în care singur mă condamnasem, şi am simţit acea mulţumire sufletească care m-a purtat, mai apoi, mai departe, şi mai departe. Astfel, am ajuns la cea de a zecea carte scrisă în 2012. Aşa am ajuns să am şi blogul propriu, unde din 7 octombrie 2011 continui să scriu ceea ce mi-am dorit de-o viaţă: literatură. Am fost rănit în orgoliu, când am simţit duşmănia, ura şi împunsăturile „pe la spate”, atunci când unii şi-au simţit ameninţate „poziţiile” câştigate în urbea literară în care m-am aruncat şi eu. Mi-am muşcat buzele şi am strâns din pumni de ciudă că mi se poate întâmpla şi aşa ceva, dar am continuat să scriu şi să privesc numai înainte, fără mânie şi ură. Vă mărturisesc, că nu scriu pentru altceva, pentru că, dacă ar fi aşa, mâine aş închide acel blog care mi-a dat încrdere că se poate şi de unul singur. De altfel, nici lansare de carte (cum fac alţii) cu cărţile mele, nu mai fac, demult. Îmi pare rău să spun asta, cum că scriu doar pentru mine (pentru singurătatea aia de care vorbea şi LIS în poezia sa, atunci când l-am descoperit) – cu atât mai mult de zădărnicia scrisului, din cartea numită chiar aşa: „Cartea zădărniciei”. Şi, am scris în continuare, pe blog, pentru dobrogenii mei. Doar când ajung acasă, îmi spun şi ei părerea lor. La o astfel de sugestie a lor (a celor de acasă) am scris o a doua carte: “Cu traista de basme prin lume”, 2012 – după “Călător prin Valea Plângerii”, 2007 – care a primit premiul VICTOR FRUNZĂ pe 2012. Şi tot sunt nemulţumiţi că n-am scris poveştile, la toţi cei din satul natal. Aşa că, e posibil la anul să-mi apară a treia carte despre ei. Dumnezeu mi-a răpit un copil ca să-mi dea alţi „copii” (cărţile mele), iar dacă unele sunt premiate, înseamnă că au reuşit, în lumea în care le-am trimis şi sunt fericit că s-au descurcat, ca şi mine, atunci când am plecat de acasă, în lumea largă, singur cu destinul. Când trăia, bunicul ne spunea totdeauna poveşti, sperând că, peste ani, careva, măcar unul dintre nepoţi, îi va căra traista cu basme în lume... Dintre toţi, eu am fost cel ales. L-am purtat cu cinste pe bunicul, în cărţile mele şi nu l-am trădat. Dumnezeu, pesemne şi-a făcut datoria cu mine. Acum, eu, de ce l-aş trăda, odată pornit la drum?
RăspundețiȘtergereLe mulţumesc şi celor care pe calea gândului mi-au ţinut cu sinceritate şi îmi ţin în continuare pumnii, şi mă încurajează să scriu.
Redau, de pe blogul prietenului Ion Lazu, poet şi scriitor de mine îndrăgit foarte, pentru cărţile cu care m-a onorat a le avea şi lectura în singurătatea camerei, la masa de scris, aceste rânduri dragi meie, ale unui alt mare şi sufletist prieten din părţile P. Neamţului:
RăspundețiȘtergereDrag nouă prietin, nu ştiu cum e cu diplomaţia pe la alţii. Însă, eu îţi spun ce simt: chiar de Domnul ţi-ar fi păstrat copila în viaţă, de Crucea scrisului nu te-ar fi iertat nicidecum.
Iar Calvarul îţi fu dat să-i mîntuieşti şi pe alţii prin scris. Mai ales, pe cei care te pizmuiesc pidosnic, chiar şi cînd te laudă în public. Aici, fiind între noi, te rog să mă consideri om sincer: te pizmuiesc admirativ!
Culai