281. De veghe în lanul cu cărţi. (Mihaela Burlacu cu "Simfonie pentru ciulini")

Mihaela Burlacu: „Simfonie pentru ciulini”

   Tot în lupta cu viaţa, a unei dramatice şi sfâşietoare lupte cu viaţa, este şi acest nou roman (al V-lea) al prozatoarei Mihaela Burlacu; un roman de o forţă dramatică aşteptată, începută ca un „recviem” mozartian, pentru destinul unei fete născute în câmpia Bărăganului şi, terminată ca o „simfonie”, având în vedere tulburătoarea poveste aşternută în cele 157 p. ale volumului intitulat „Simfonie pentru ciulini”, apărut la ed. Ex Ponto, 2012. Nu se poate trăi, uitându-le zbaterile şi frământările vieţii, unor astfel de personaje feminine - tuşate alb-negru, în tulburătorul tablou al unui colţ uitat de lume, era mesajul pe care-l transmiteam autoarei, la apariţia romanului „Decalogul tăcerilor albastre” în 2007, cu singura diferenţă, că, Omul-care-scrie (cunoaşte şi împărtăşeşte... acel ceva) şi-a dobândit maturitatea scrierii sale, în acest din urmă roman. E verosimil să presupunem, că pe acest parcurs al scrierii, Mihaela Burlacu a cunoscut în tot acest interval de timp, toate afinităţile necesare încadrării în roman, a poveştii necesare aşezării în pagină (visare-viaţă, vis-moarte, destine-şi-vieţi, care se frâng spre a transmite „ceva” şi celorlalţi), care: vin-se-nasc, trăiesc-şi-mor ca nişte râuri şi vieţi care se tot scurg... Ioana este cea de-a doua născută în familia Flămânzilă din satul Coşereni „situat în inima Băraganului”, cu patru fete născute la 3-4 ani diferenţă între ele. Dar, cum înclinaţia Ioanei către carte era primordială, fiindcă doar „aşa reuşea să înlocuiască lumea reală, plină de lipsuri, cu lumea din cărţi”, putea părea o îndeletnicire ciudată în familia ei: „surorile o priveau diferit, uitându-se la ea ca la un pui de vultur rătăcit printre găini...”. Părinţii Ioanei „priveau cu mare scepticism înclinaţia fetei”, asta, întrucât situaţia precară nu le permiteau să întrezărească vreo perspectivă fetei, dar să o mai trimită şi la liceu, după ce rezultatele de după gimnaziu îi fusese încununate de succes, clasând-o, dacă nu prima (cum ar fi fost corect), cel puţin a doua din şcoală, pentru că „era foarte inteligentă, creativă, ambiţioasă şi foarte muncitoare”- ca să folosim cuvintele autoarei. Şcoala primară a făcut-o în sat, terminând prima, dar datorită sosirii în şcoală a copilului Radu, fiu de domn-inginer, nefiind de conceput „în mentalul colectiv, ca fiica văcarului satului să-l întreacă în medii pe unicul moştenitor al celei mai importante personalităţi a comunităţii locale”, înţelegem de ce „nenorocita”, cum îi zisese profesorul Buzatu, în gimnaziu, îşi avea (aşternut de zei) destinul său. Doar viaţa, pusă pe primul plan, avea să-i servească şi lecţii nederepte şi nemeritate, năpustindu-se ca tornada, din senin, asupra unor fiinţe plăpânde ce ar fi meritat mult mai mult de la destin. Irina, sora ei mai mare, este la rându-i peţită de o familie cu orgolii şi pretenţii nejustificate, şi „împinsă” de părinţi, spre nefericire. Măritişul ei, viaţa devenită, mai apoi, un calvar, o va împinge către acea inevitabilă fugă (împreună cu copilul ei) din casa socrilor, spre lumea celor care mai au suflet şi inimă. Drama trăită de Georgeta, asistenta medicală din sat (devenită printr-o întâmplare nefericită a Ioanei) protectoarea şi sfătuitoarea eroinei noastre, este al unui destin la fel de fragil ca şi al Irinei şi, cum se va dovedi în finalul romanului, asemănător de trist cu cel al Ioanei. Simfonia pentru ciulini, în acest context, nu-i decât dragostea care se revarsă din sufletele unor oameni buni (ca: Georgeta, directoarea şcolii, primarul Constantin  Borcan) asupra firavelor tulpiniţe, cum a fost şi a Ioanei, încercând să le smulgă din ghearele, şi urâţenia sufletească a întruchipării a tot ce era mai rău în destinul unora ( ca: cel al tatălui Ioanei, al aromânului domn-inginer Nicu, ori Marius... etc). „Ne aflăm într-o lume mică şi aşa cum se spune, adevărul iese la iveală până la urmă) – scrie autoarea. Adevărul şi dreptatea dumnezeiască: „o fi pe lumea asta şi o justiţie divină care să nu te ierte...” – se întreabă autoarea. Păi, să vedem: Marius, infidelul logodnic al asistentei Georgeta Creţu „domnişoara asistentă (care la cei 45 de ani) era încă atrăgătoare”, plăteşte prin căsătoria cu o fată bogată, care se dovedeşte o pramatie aventurieră, iar singurul lor rod, o copilă, este prin "talerul dreptăţii" Celui-de-Sus, o fiinţă handicapată. Nicu, inginerul aromân, intrat cu bocancii nesimţirii şi ai minciunii în viaţa Ioanei, va plăti şi el, ne dă de înţeles autoarea (introducându-l sub tutela şi inima de iască a mamei sale, pe motiv că „nu era din sămânţa lor”, ca şi pe Vasile – soţul Irinei – cel care-şi va fugări mama cu toporul, şi va fi părăsit de toate femeile cu care încercase să-şi refacă o primă căsătorie, pierdută pentru totdeauna, cu ceea ce reprezentase îngerul-fecioară: Irina. Cu toate promisiunile unui destin, ce ar fi putut să iasă învingător într-o binemeritată simfonie (vezi: Radu din primii fiori de dragoste ai Ioanei), îngerii apropiaţi nu pot întreprinde nimic, iar simfonia pentru acea floare de colţ, cum era imaginea Ioanei, devine o simfonie pentru ciulini, adică, o simfonie a morţii: „Viaţa se scurgea încet din trupul plăpând al Ioanei, iar ea (prietena ei, Georgeta – n-n.) simţea că nu o poate ajuta cu nimic...”. Şi, ca înainte de i se arunca din ceruri, „giulgiul” morţii, mai apucă să-şi asculte simfonia şi să i-o descrie şi prietenei care i se frământa la căpătâi, neputând a-i veni în ajutor: „Văd nişte nori populaţi cu nişte fiinţe de lumină, care cântă la un pian alb, cu coadă”. Moartea Ioanei, la naşterea copilului, după ce fusese părăsită de inginerul Nicu, se transformă în urletul şi furia noastră îndreptată spre cer; „în ciuda zăpezii abundente, care blocase în nămeţi sud estul României” şi ar fi trebuit să aducă liniştea, şi pacea, în acest mecanism al sentimentelor şi al adâncimii sufletului omenesc, dintr-un spaţiu al scrisului feminin cu pecetea de acum: prozatoarea Mihaela Burlacu.