269. Din caierul vremii... (Ion Gheorghe - un poet controversat VII)

VII

                   Motto:

                      „De unde ştiu eu acestea, cine să mi le fi spus?

                       Cercetaţi eposul sofic al ţăranilor dunăreni

                       Care ne arată faptele şi pătimirile călătorilor subpământeni,

                       Decriptaţi, ca mine, monedele getice ale Călăreţilor

                       Pe cerbi şi reni...

                       De unde ştiu eu şi am aflat toate acestea?

                       Din statuetele mele de piatră, ce să mai lungim povestea!”

                                         (Ion Gheorghe – din poemul „Despre Orfeu”)

   Vom încerca, acum, să căutăm, „semnele” prin care poetul Ion Gheorghe îşi probează îndelung cuvintele (de parcă şi le-ar extrage de pe siglele monetare), precum îşi împrejmuieşte ţăranul de la munte, ogorul, cu mărăcinişuri şi smicele, de pe înălţimea căruia, uneori „îşi încălzeşte cucul penele şi gura” – cum spunea poetul, într-un vers. Alex Ştefănescu, tot mai crede, că poetul ar închide ochii (cităm): „ca să vadă, ca un vizionar, ceva din trecutul ceţos al lumii satului”. Păi, chiar aşa? Citindu-l pe Ion Gheorghe, realizez tot mai mult, că poetul avea şi ochi să vadă toate cele (mai apoi) scrise, şi urechi să audă tot ceea ce i s-a transmis de-a lungul vieţii şi, mai avea ceva în plus, de care Alex Ştefănescu nu suflă o vorbă: revelaţia copilului amestecat printre părinţii şi bunicii săi, descoperind taina „făcutului şi nefăcutului” (cum spunea Petre Ispirescu într-un basm), adică, descuietoarea de la cămara oprită de împăratul din vechime, pentru fiul şi moştenitorul său. Şi, acum la maturitate, astfel de învăţături, ne sunt transmise şi nouă, într-o cheie versificată: „Aceştia eraţi voi, care pentru alţii fost-aţi/Sămânţă de bob: v-au îngropat şi-aţi izbândit:/Iată, pe zugrăviile din afară ale lăcaşului/Pitagora-i sfântul desculţ Iancu Arsene,/Pe umere cu aura cât roata de plug;/În cămăşoiul de cânepă încins, tatăl tuturor/A toate Sophiile dacilor înfeciorate cu zei;” (Doctrina bobului – din vol. „Sutrele ţăranului Iancu Arsene”, 2010). E foarte puţin probabil, ca poetul Ion Gheorghe să intre în legătură cu oameni aflaţi la o uriaşă distanţă de timp – aşa cum spune Alex Ştefănescu – şi nici nu credem că Lucian Blaga „în ipostaza lui de specialist în convorbiri nocturne cu strămoşii” ar fi continuat de Ion Gheorghe, dacă nu, chiar depăşit. Că, poetul şi-ar fi studiat cu lupa zgârâiturile de pe aceste pietre adunate de-a lungul vremii din matca râurilor (pietre discutate „ca motiv de amuzament” în mediile scriitoriceşti) – şi încerca să le descifreze ca pe nişte inscripţii din vremea dacilor, cum ne sugerează criticul A. Ştefănescu, e şi posibil, şi firesc. Din această preocupare: la început, de arheolog amator, mai apoi, vizionar fantezist al unei lumi încremenite în forma şi rostuirea pietrelor, au rezultat câteva tomuri masive de versuri, dar şi o filozofie proprie a gândirii sale, redate şi nouă prin nenumărate versuri memorabile. Cităm: „Transfigurat în Muntrele Cogaion Penteleu, se uită în vale, tot mai în vale/Un străbun Curier al Comunei Cimeriene Pastorale,/Declamă calendele-i, edictele, convocări, revocări de titluri cetăţeneşti,/Cheamă la ordine sub toiagul dreptăţii getice, strămoşeşti...” (Toast pe Ciuhoiu) – sau - „Ion Gheorghe, când ai să fii chemat la judecăţi/Să  nu pui mâna pe cartea lor îndrugând c-ai să spui adevărul/Şi numai şi numai amărâtul de adevăr,/Jură-te pe Basmele Românilor, singura scriptură a/Neţărmuritei mele bucurii şi bunătăţi,/Eşti întru Zeul-Erou Cavalerul Cimerian Xamolcsis, Fratele nostru Cabyr,/În rest secolii n-au altă plecare, nici altă aşezare, şi nici altă curgere-n şir” (Cavalerii Cabyri). Scriitorul şi prietenul Marin Ifrim, după vizita făcută la Sărăţeanca, îmi cerea să-mi spun părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia vizitei la casa poetului Ion Gheorghe. Acolo, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă unde depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcare. Nu te lăsa să pui mâna pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau şi la vedere, astfel de obiecte: cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste litice”, pe care experţii o atribuie acestor pietre. Eu, am spus asta cu voce tare (după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca): am văzut pietrele! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea simplu: statuete. Am luat, câteva (din curtea sa), în mâini şi le-am pipăit. Impresia mea a fost, că astfel de statuete (şlefuite de intemperiile vremii), le mai văzusem cândva în copilărie, lângă mormintele sau pe crucile din piatră, în cimitirul turcesc, în satul copilăriei. Semănau şi acestea de acum, cu astfel de grupări ovale, statuete şi ansambluri imagistice, depuse cândva, pe astfel de movile funerare, sau, legate împreună cu unele ansambluri „naturale”, bine îmbinate. Cele ale poetului, îmi sugera mie, că, unele, aveau o „asamblare” mai specială, prin paste de ciment natural sau argile preparate de mâini de „olari meseriaşi”. Privite din unghiuri diferite, acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu reprezentările unor figuri mitice: sirene, sfincşi, harpii, ori alegorii cu acestea, etc.  Altele, păreau capete pe care erau situate diverse cuşme, marame, coifuri de război – ce-mi întărea ideea unei asemănări cu obiectele funerare întâlnite, cândva, prin cimitirul copilăriei. Statuetele lui Ion Gheorghe, m-au îndemnat la o privire mai atentă, abia când poetul ne-a vorbit despre Cultul zburătorului, alegoria Mioriţei pe plaiurile buzoiene, pelerinajul unor popoare ale pelasgilor prin aceste tărâmuri şi, în special, despre unele mărturii şi legende locale despre Dealul Istriţei ori aceste locuri. Asemănarea unora dintre statuete cu „călăreţul trac”, ori fel şi fel de animale-totem, din basmele şi baladele noastre, m-a dus cu gândul la oamenii primitivi, care, citind în pietre au creat munţilor noştri, dar şi dealurilor noastre, o mitologie, iar gândul, îmi fugea şi la omul ştiinţific descoperit în prozele lui Mircea Eliade (ex: Ghicitorul în pietre”), care îi dă acestuia o aură mitică, sau cu proiecţii vizionare în destinul unora dintre noi. Poezia lui Ion Gheorghe e plină de astfel de simboluri, multe având ca sursă, existenţa acestor statuete. În aceasta constă, după părerea mea, măreţia acestor statuete: puterea lor de seducţie la diverse interpretări sau inspiraţie. Dar, de o inspiraţie lăudabilă: într-o poezie de respiraţie homerică. Probabil, şi glosele cimeriene, de care vorbea poetul, au avut o contribuţie evidentă la susţinerea unei anume teorii, ce aparţine numai şi numai poetului Ion Gheorghe, în legătură cu aceste statuete, ca reprezentări enigmatice locale, ale unui popor deosebit. Dacă sunt cu adevărat revelaţii ale unei vechi şi enigmatice civilizaţii, care au trecut şi pe teritoriul nostru, atunci, cred că sunt revelaţii, dar revelaţii păgâne. Deocamdată, aceste statuete se află în ţara cea fermecată, între ziduri mult ferecată, la casa poetului de la Sărăţeanca. Întrebat (cu mulţi ani în urmă) ce părere are Andersen despre grupul statuar „Drumul Golgotei”, sculptorul Thorvaldsen îşi distruge opera cu o ridicare a braţului, aflând părerea sinceră a scriitorului: „Nu-i aşa? E şi părerea mea… şi sfărâmând huma, distruse lucrarea”. De aceea, nu voi cădea în capcana întinsă de Andersen sculptorului, însă, cred cu tărie, în cele relatate într-o carte, de un alt poet, de profesiune arheolog, pe nume Ion Lazu, care le denumeşte trovanţi. Interpretări ale acestor „trovanţi”, mult, mult mai „pipăibile”. Să cugetăm, încă, şi la cele enunţate de criticul Gheorghe Postelnicu: „Ion Gheorghe nu a constituit un punct de referinţă pentru critica literară, care l-a ocolit cu amabilitate sau l-a privit ca pe o ciudăţenie tematică, după ce gândirea sa estetică s-a radicalizat prin descoperirea şi cercetarea statuetelor”. Căci, nu-i aşa, nici „secolii n-au altă plecare, nici altă aşezare, şi nici altă curgere-n şir”, deoarece: „Când vânturaţi dubla de mei, de fasole,/De linte: alţii vă fură cugetul;/Până când să vă mulţumiţi cu-nvăţătura/De minte: credinţele noi, ale altora/De la voi au purces  şi-adesea vă stăpânesc./Să râvniţi legile voastre, date uitării -/De la Împăratul Roşu până la Por Împărat” (Doctrina bobului).

                                                                (va urma)