.jpg)
Un postmodernist cu
harul rostirii
O carte care,
prin fragmentarismul ei heteroclit şi baroc, se aşează organic în paradigma
literaturii postmoderniste, este Cu
traista de basme prin lume (Schiţe şi povestiri) a lui Tudor Cicu, carte
premiată şi apărută la Editura Rafet
(Râmnicu Sărat 2012), cu prilejul celei de a V-a ediţii a Festivalului
Internaţional „Titel Constantinescu”.
Încă din
primele pagini e creionată drama copilului pus în situaţia de a alege între a
confunda realitatea cu ficţiunea şi a renunţa brusc la imaginaţia eidetică,
lucru destul de greu, de nu cumva imposibil pentru cineva hărăzit să poarte
prin viaţă traista cu poveştile copilăriei, şi nu nummai, traistă sau tolbă
îngreunându-se cu alte şi alte tâlcuiri narative culese pe tot parcursul
febrilei şi exemplarei căutări de sine (Îngerul
care a izbucnit în plâns). Povestirile sau amintirile din trecutul familiei
împinse neîncetat de prodigioasa memorie afectivă a autorului spre o zare
mitică mustesc de înţelesuri şi subînţelesuri tulburătoare. Bunicul e un
personaj fascinant ce trece împărăteşte de la o povestire la alta. Nici Tatăl
şi nici mama nu rămân mai prejos în rolurile lor de declanşatori de poveste şi
de personaje miraculoase. O mătuşă a autorului, Maria, sătulă de cicălelile
alor săi pentru că a adus pe lume un copil din flori, pleacă în toată lumea. Pe
drum întâlneşte un ţăran mut care, lipsit de prejudecăţi, îi devine soţ şi-i
mai face alţi patru copii. Semnificaţia profundă a textului e evidenţiată prin
prisma şi cu mintea naratorului devenit adult (Inima mutului Udrea). Amintirile propriu-zise sunt mereu raportate
la situaţii identice din lecturile, abundente şi nepotolite, ale aceleiaşi
copilării şi adolescenţe rurale şi, mai apoi, urbane. Textul, de fapt
intertextul, capătă, astfel, densitate eseistică şi, implicit, credibilitate şi
forţă de persuasiune asupra cititorului, emiţătorul narativ având grijă să
controleze, constant şi niciodată ostentativ, canalul de comunicare dintre el
şi virtualul receptor pluralizat şi devenit pe neaşteptate complice. În bucata O vânătoare ratată, bunicul visează să
prindă o vulpe. Când o vede capturată de alţi vânători are revelaţia prăbuşirii
unui vis. Peste ani, naratorului îi trec prin minte, à propos de această întâmplare de demult, nişte versuri ale
poetului spaniol Antonio Diaz Tortajada. Anecdotica, oricât de savuroasă, nu
este suficientă în sine şi autorul îi află un loc adecvat în textul lumii şi o
morală cu grad sporit de generalitate, ca în relatarea păţaniei cu raţele ce
s-au îmbătat pigulind reziduurile de la o damigeană cu vişinată. Jumulite de
pene şi aruncate la groapa de gunoi a satului, măcăitoarele se întorc acasă
mahmure, însă vii şi-i dau de gândit stăpânei ce le blestemase şi-şi pusese la
îndoială credinţa în Dumnezeu (Satanele
mătuşii Talina). Numeroase şi savuroase sunt paginile constituite ca
paralele între opere sau secvenţe de scrieri consacrate de şi din literatura
universală, şi amintirile naratorului, fie auzite, fie bazate sau grefate pe
experienţe personale. Astfel, în Gâlceava
dintre vecini, povestirea ce prinde
contur sub ochii cititorului are ca element declanşator şi catalizator un
fragment din Caleaşca lui Gogol.
Unele piese ale
volumului îmbracă straiele meditaţiei-eseu despre curgerea timpului. Cel de a
şaselea simţ, fie că ne mobilizează fiinţa spre a ne desăvârşi, fie că ne
inoculează un sentiment al deşertăciunii, e trăit în chip diferit de la un om
la altul. Prozatorul eseist îi caută coordonatele sale în ascensiunea spre
turnul final. Literatura lumii îi oferă numeroase exemple de măriri şi de
decăderi, de izbânzi şi de înfrângeri, de trufii şi de umilinţe. „Viaţa mea
seamănănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă”, notează
autorul în Iaroslavna ne aşteaptă pe toţi în turn. Autorul cu o nestinsă
forţă asociativă nu scapă niciun prilej de a aduce elogii mai mult decât
avântate rolului povestitului (povestirii) ca terapie împotriva deziluziei şi,
în acest scop, se foloseşte de o memorie culturală superprodigioasă, atât
mintea cât şi sufletul său devenind scene ale unor polemici de idei, cu
argumente zdrobitoare atât dintr-o perspectivă şi din cea opusă acesteia. Pe o
singură pagină, cum este, de pildă, pagina 20, întâlnim nume ca: Esenin, Galilei,
Kafka, Emil Brumaru, Florin Mugur, Pascal, Matei (evanghelistul), Marcel
Proust, Solomon (cel cu pildele), Radu Gyr, Iov, Gonzalo Pizzaro (Măgarii lăsaţi slobozi pe maidanul
copilăriei).
Practica
îndelungată a lecturii îl ajută de fiecare dată pe autor să-şi limpezească, pe
măsură ce le tulbură cu întrebări grave, trăirile precum cele pe care în Cântecul de ultim rămas al căpitanului, le încearcă în faţa mării.
Aforismele altora, tranşante şi categorice îi sunt de mare folos în a se
înţelege pe sine şi le reproduce cu nestăvilită voluptate şi bucurie. Un car cu
boi pierdut prin nămeţi devine, dincolo de savoarea ei anecdotică intrinsecă şi
de hazul profund şi molipsitor, o parabolă despre drumul care se frânge atunci
când somnul nostru cel de toate zilele şi nopţile profită de ocazie şi naşte
micii monştri pe care frica, veşnic gravidă, îi poartă în pântecele ei. Pasărea cu spinul înfipt în piept e, în
aceeaşi ordine de idei, o meditaţie asupra actului scriitural, plecându-se de
la distincţia între omul care scrie şi cel despre care se scrie. E un atac
civilitar la adresa celor care susţin că autorul e prezent în toate personajele
sale. De ce, subliniază el, acest scriitor n-ar prelua din experienţa
personajelor sale şi de ce nu şi-ar îmbogăţi prezentul său cu trecutul altuia?
Refugiului în ficţiune i se poate opune, ca la Dickens, persistarea în
cotidianul umil şi banal. Să crezi în
basm se structurează ca o pledoarie pentru întoarcerea la discursul basmic
al copilăriei, cheia de la poarta paradisului fiind truvabilă în misterele
acestei vârste. Cel mai adesea avem nevoie de un ghid în acest retur feeric.
Pentru eseist, această călătorie s-a întâmplat să se numească LIS, adică Liviu
Ioan Stoiciu căruia i-a consacrat, de altfel, un avizat studiu monografic.
Confesiunile acestui ucenic deopotrivă la clasici şi la moderni excelează prin
sinceritate, prin elanul poematic şi prin bogăţia ideatic-asociativă
clocotitoare: „Poe a fost cel care mi-a ridicat la „înălţime cosmică” dragostea pentru poezie şi poveste, şi mi-a
strecurat fiorii prozei fantastice (romanul ştiinţifico-fantastic, fiind şi
invenţia sa). Fără demersurile sale în proză, Dostoievski şi Kafka (bunăoară),
în literatura absurdului, n-ar fi existat, pentru că pe tărâmul sufletelor
moarte al poeziei, pe tărâmul de basm al poveştilor noastre, nu-i decât o
filozofie a compoziţiei, prin care atitudinea lui pentru poezie e una din cele
mai moderne interpretări. Iar dedublarea lui, exemplară. Se înţelege că muzica
- atunci când se combină cu o idee care produce plăcere - este poezie, aşa cum
gândea el, iar ideea fără muzică este proză. Citisem (cândva) „Biografia Literaria”, unde Coleridge
afirma că un poem trebuie să-şi atingă scopul, în plăcerea imediată şi nu în
adevărul celor rostite, ceea ce mă contrariase la acea vreme. Coleridge, însă,
nu punea nicio clipă la îndoială inspiraţia poetică (...) Dacă stau şi mă
gândesc bine, Poe relua, de fapt, firul gândurilor lui Coleridge din acel
enunţat principiu al plăcerii. Abia când l-am descoperit, mult mai târziu, pe
A. Rimbaud, am înţeles care poate fi tonul cel mai adecvat pentru transmiterea
impresiei de Frumuseţe în poezie (...) Dintre cele două porţi deschise mie
către poezie, am înţeles că se doreşte o poartă către altceva, poate un paradis
refuzat, poate o logică a sugestiei. Înţelegeam însă că poetul american acordă
o mare însemnătate tehnicii şi mijloacelor de compoziţie. Orice basm care se
respectă începe cu „a fost odată”. Vedeţi: doar folosirea cuvântului „odată”,
în poezie, cum ne şi trimite la basm? „Într-un regat lângă mare, pe care/ Poate
că ai să-l cunoşti într-o zi,/ Trăia odată, de mult, o fată/ Pe nume Annabel
Lee”... şi uite aşa, povestea ei continuă şi azi, făcând parte din viaţa
fiecăruia” (p.28-29).
Eseistul
manifestă uneori şi aptitudini de comentator politic, ipostază din care observă
că moravurile revin ciclic în istorie. Diavolul îşi are izbânzile lui, fie şi
din când în când. Actuala tranziţie românească pare să stea sub zodie satanică
(Decepţia omului de tip freudean).
În câteva proze-eseuri-tablete ni se propune un periplu exegetic prin proza lui
Liviu Ioan Stoiciu cu al său personaj botezat Omul-de-Ocară sau Ion Aluivasile
cel aflat la graniţa visului cu realul, fără a-şi putea preciza şi palierele
metempsihotice luate în calcul sau puse în ecuaţie. Acest personaj e pus în
paralelă cu Stavroghin al lui
Dostoeivski. O altă paralelă savuroasă,
făcută cu nerv pamfletar şi spirit acut de observaţie, este cea dintre
moravurile de la curţile fanarioţilor descinşi să despoaie Tările Române şi
cele ale aleşilor din zilele noastre.
Alteori, mult
mai importantă decât povestirea în sine este tâlcul ei ca mesaj ce se
personalizează în fiecare ascultător şi propune un dialog al artelor,
îndeosebi, aşa cum s-a văzut, între poezie şi muzică (Trei iposatze ale nemuritelor clipe). Scriitorul, se întreabă,
doldora de nelinişti, cât datorează realitatea-realitate imaginaţiei ce-o
fardează în fel şi chip, precum şi cât datorează arta bolilor artiştilor
(nebunie, schizofrenie, depresii nervoase, toane imprevizibile etc.). Tot aşa
ridică, în altă parte, problema relaţiei dintre libertatea artistului şi
perfecţiunea artei practicate (Când îţi
pui o întrebare), ori dacă viaţa e un obiect de contemplare filozofică sau
unul de investigaţie ştiinţifică (Un
subiect pentru o scurtă povestire). Altădată deplânge posteritatea
nedreaptă a unor autori mari precum, de pildă, Ion Budai Deleanu. În altă parte
conclude că lipsa iubirii n-a creat niciodată opere valoroase, cum de altfel nici ura n-a făcut-o. E abordată
şi problema specificului naţional din perspectiva miturilor fundamentale ale
poporului român. Ori care este raportul dintre scriitori şi criticii lor care-i
ghidează spre posteritate ori îi abandonează pe drum. Vasta cultură literară îl
conduce pe exegetul intertextualist la analogii neaşteptate, precum cea între
Vladimir Maiakovski şi jalnicul aspirant la preşedinţia României, primitivul
Mircea Geoană. Şi lista acestor teme şi întrebări de stringentă actualitate
pentru un creator ar putea continua la nesfârşit, cititorul neprididind să se
minuneze de ingeniozitatea soluţiilor propuse de literatul care e rând pe rând
prozator profund, poet inspirat, critic genetician, istoric literar,
comparatist imprevizibil, (inter)textualist temerar, monograf tenace,
comentator de orientare şi factură holistică, eseist de marcă, causeur fermecător, confesor necenzurat,
teoretician avizat, moderator tenace, cititor neoboosit care ştie când trebuie
să cârtească, analist ingenios, sociolog al receptării fenomenului literar,
psiholog rafinat, psihanalist cu temele la zi, cetăţean al lumii şi om căruia
nimic din ce-i omenesc şi artistic nu-i rămâne străin. Nu ştii în ce ipostază
să-l admiri mai mult pe scriitorul Tudor Cicu: proiectându-şi propriile
producţii literare în spectacolul literar-artistic al omenirii dintotdeauna,
sau elaborându-şi textele în cel mai pur registru beletristic şi comiţând piese întru totul antologice şi
fixând inubliabil îndeosebi scene din universul copilăriei şi al şcolii
dintr-un sat pierdut în mirifica stepă dobrogeană pe care comunismul de import
o va scoate din ritmurile ei ancestrale: Meragiul
(povestire antologică), O
fată din depărtare, La serbare, Când a venit circul în sat, Petrică a lu’
Muta, Fata din vis, Gângania din cap (altă proză antologică prin arta
întretăierii abia perceptibile dintre planul realist cu cel fantastic de
factură halucinatorie) şi la multe altele care ar merita fiecare o analiză după
toate normele şi canoanele în vigoare.
Cert este că autorul are o acută conştiinţă a scrisului şi că sentimentul
responsabilităţii artistice e unul care-l singularizează salutar în actualul
peisaj literar românesc.
Neobositul şi
plurivalentul Tudor Cicu este un scriitor care are, spre a ne servi de o
expresie ce-i aparţine, harul rostirii. Nevenind dinspre filologie, ci dinspre
ştiinţele exacte, el nu şi-a tocit, prin dezabuzare, nicio curiozitate
literară. Poate că de aici vine prospeţimea şi candoarea scrisului său despuiat
deopotrivă de complexe şi de clişee rebarbative. Premiul „Victor Frunză” cu
care a fost încununată cartea în cadrul prestigiosului festival e unul pe
deplin meritat.
Ion Roşioru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu