luni, 1 iulie 2013

385. La masa de lucru e Teba mea.


La masa de lucru e Teba mea!

  La Heroneea (vă amintiţi), unde s-a ridicat celebra statuie a leului gigant, în cinstea eroilor din Teba, răpuşi, până la unul, în lupta cu Alexandru cel Mare, am fost derutat de un gând care nu-mi dădea pace. „Mă tem de greci chiar atunci când aduc daruri” – replică, se pare, atribuită de poetul Vergiliu lui Laokoon, care-i sfătuia pe troieni să nu lase să intre în cetate calul de lemn. Un cal, mai înţelegem, dar un leu? Mulţi se vor întreba, acum, după aceste gânduri aşternute pe blog, după lungul drum făcut prin Grecia: ce-i veni domnule, ăstuia, să ne tot bată la cap cu Homer, Kafka şi Nietzsche ăla! Dar, puţini cunosc secretul acestor introspecţii (câţi nu ne regăsim în cele câteva rânduri scrise în Jurnalul de Călătorie), fapt pentru care vreau a le reaminti ceea ce murmur adesea în gând: „La vie la bunica, la şoseaua/ naţională, pe movila cu prepeleac, era/ capul nostru de pod la porţile Orientului: Troia... ah, de câte ori a/ fost făcută praf şi de câte ori a fost ea ridicată la/ loc, toamna.../ a fost apoi, o scară în depărtare...” (din vol. „La plecare”, LIS). Citind acest poem, înţelegi şi de ce a spus criticul (care a remarcat asta!): în poezia lui LIS „a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire”. Atunci, vă întreb eu? Nu merita încercată o astfel de aventură? Ce-i de la vie, la prepeleac, până aici, la Troia? Foarte puţini cititori îşi mai amintesc de faimosul cântăreţ Demodoc (Odiseea), cel căruia „vederea i-o luase/ Şi-i dăruise-n schimb vrăjitul cântec” şi pe care, tot mai mulţi istorici şi critici, îl văd în persoana marelui Homer. Să ne reamintim împreună versurile 105-109 din C.8, care sună astfel: „Înstrună el atunci vestitul cântec,/De care merse vestea chiar în slavă,/Sfădirea lui Ulise şi Achile,/Cum ei cu vorbe grele se sfădiră”. Tâlcul acestor versuri, vrea a ne spune, că, odată Agamemnon (tocmai îl vizitasem la Micene, dar nu ne întâmpinase ca pe Ulisse, Ahile şi alţii ca ei) întrebase şi el oracolul din Delfi cu privire la soarta Troiei: când anume va putea fi ea cucerită. Printr-o voce auzită numai de acesta, Apollo (acuma, ştiţi, din ce v-am povestit, că preoteasa templului făcea acolo, cărţile) i-ar fi răspuns, că acel lucru se va întâmpla doar atunci când cei mai viteji dintre ahei se vor înfrunta între ei. Ar fi rămas un mister profeţia lui Apollo, dacă, la un oarecare ospăţ, atenţia lui Agamemnon nu avea să cadă asupra lui Ahile şi a lui Ulisse, care o ţineau tot într-o sfadă: primul susţinea că prin vitejie se va cuceri Troia, cel de al doilea susţinea că doar prin inteligenţă şi viclenie se va întâmpla lucrul acesta. Timpul i-a dat dreptate lui Ulisse. Chiar s-a uitat asta? De aceea mă tem şi eu (ca şi Saint-Exupery) de cel care tinde să judece totul doar dintr-un singur punct de vedere. De care, Liviu Ioan Stoiciu ţinuse seama: „...Şi totuşi... cum să/ spun, de la o vreme simt în/ mine prezenţa unei a doua fiinţe! Deşi mă simt atât de singur”. Eu am aflat, din păcate, că nu poţi fi singur cu adevărat decât în mijlocul oamenilor. Sau mai exact: numai în mijlocul anumitor oameni. Se făcea atâta reclamă la Delfi, cum că Nero, în persoană a vizitat Delfi şi chiar i-a adus unele schimbări în bine. Păi, ia faceţi şi domniile voastre o mică socoteală: poate fi pus, pe aceeaşi etajeră, bustul lui Michelangelo alături de bustul lui Nero? Iaca, o întrebare!


3 comentarii:

  1. Multe taine trage după sine omenirea asta dinspre antichitatea greacă şi până-n zilele noastre. În modul cel mai surprinzător - dar ce poate fi neaşteptat în faptul că lucrurile pe care le-am uitat sau le-am ignorat noi le ştiu alţii? Spre exemlu, ştiind multe despre canalul Corint, nu ştiam că încă de prin secolul VI îen cineva intenţionase să taie acest istm; că unul dintre diodohii lui Alexandru cel Mare a dorit la fel; că însuşi Cezar, care vedea lucrurile la nivel mondial, a dorit să taie un canal; că nebunul de nero, care era totodată un grandoman şi un vizionar, chiar se apucase de tăiat istmul, anume din ambele părţi. Puţurile săpate de oamenii lui pe traseu, ca să cerceteze rocile, au intrat integral în lucrarea Canalului. Iată cât de aproape fusese de concretizare. Apoi, la proiectarea lucrării actuale au contribuit doi ingineri maghiari, care lucraseră şi în cazul Panama. Interesant, nu?
    Iar ceea ce nu ştie îndeobşte lumea (dar ştie geologul) este că majoritatea insulelor au rezultat din desprinderea unei porţiuni peninsulare, precum Peloponezul, unde eroziunea din ambele sensuri a făcut mare parte din treabă, desigur în timp geologic...Lîngă faimosul cântăreţ orb demodoc l-aş adăuga şi pe femios, cel care cânta la mesele peţitorilor - singurul pe care mânia lui Ulisse l-a cruţat. Dându-ne de-atunci o subtilă înţelegere a menirii de cântăreţ dar şi a servituţilor acestei meserii în slujba oamenilor. Femios, artistul sub vremi, încă de la facerea istoriei...
    Un gând bun, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  2. DA, domnule Lazu! E bine să ne punem întrebări, când altcineva, dintr-un alt colţ de ţară ştie răspunsul şi ţi-l transmite şi ţie. Trăim într-o lume în care ne grăbim odată cu mişcarea stelelor. Ori, nu mai avem răbdare. În mulţimea gândurilor e foarte primejdios, pentru scrierea ta, să ai de-a face doar cu gânduri limpezi şi cunoscute. Scrierea ta n-ar mai interesa pe nimeni. Totuşi, din această călătorie, am învăţat de la greci, că deşi nu aveau bunătăţile şi minunăţiile altora, au ştiut să dezvăluie prin spirit, Frumuseţea, şi să dăinuie prin ea secole de-a rândul.

    RăspundețiȘtergere
  3. Într/o cşlătorie precum acestea ale noastre, te deschizi pentru a afla, pentru a înţelege, pentru a te înălţa în faţa marilor exigenţe ale Vremurilor. Nu adunăm doar impresii, nu ne raportăm numai la oamenii locului, la istoria, la cultura acestora...la ce-am citit şi păstrăm pentru asemenea împrejurări; ci suntem receptivi la subtilele semnalizări dinspre toate cele înconjurătoare, care ne vorbesc într-un grai primordial. Cerul e altfel, parcă - de un albastru verde incredibil, Marea ne rosteşte răspicat o şaradă indescifrabilă, de la care şi Pithia a tras câştig... Dar ne vorbesc şi întinsurile reliefuri dinspre zare, costişele prăvălatice ale munţilor,îndărătnicia măslinilor ce se agaţă pe cornişe, cu boabele lor negre şi amare/amare, de necrezut..., pe care multă vreme le vor fi duşmănit primitivii Aproximări, neînţelegeri se adună şi cândva se vor prefira precum viţele apei, în fraze noi, nervoase... Călătoria - o atenţionare: viaţa e în locul unde curge sudoarea de fiecare zi a muncii pentru pâine - iar lumea largă, cu strălucirile şi ispitirile sale este acea alternativă ce nu ni s-a dat de Parce...
    Un salut din vechea Troie: Ahoe! Lazu

    RăspundețiȘtergere