vineri, 28 iunie 2013

384. (3144 de km prin Grecia -14 -)

 1. La Marea Ionică... la Marea Ionică/Corăbiile gândului pe val mă ridică
2. (80 de metri sub nivelul mării... O asemenea realizare pare de necrezut, nu?


14. Final de călătorie
                       Motto:
                         „Unde ţi-e, Hector, acum vitejia ce-aveai înainte?
                                  (Homer: Iliada – C. V, v. 463)

   Cu un an în urmă, mă aflam pentru a doua oară în Grecia, tot într-un concediu, de zece zile. Îmi aduc aminte, cum atunci, tocmai citisem ceva din Gogol, şi-mi rămăsese în memorie o frază care m-a aşternut pe gânduri. Suna aşa: „În oraşul Gluhov s-a adunat lume în jurul unui bătrân bandurar orb şi de-un ceas îl tot ascultă”. O astfel de frază, n-avea cum  a nu mă trimite la Homer şi a sa epopee „Iliada”, uitată de unii dintre noi, cartea cu care Alexandru cel Mare al Macedoniei dormea sub pernă. Aşa că am desprins din raftul bibliotecii mele cartea şi ochii mi-au căzut, mai apoi, pe „Himera literaturii”, apoi de lângă ea s-au desprins alte două trei cărţi: „Polemici cordiale” a lui O. Paler, „Moartea lui Mercuţio” de E. Simion şi recenta carte a lui M. Cărtărescu, pe care nu le citisem, încă, în totalitate. Frunzărisem, doar, câte ceva. Era un bun prilej, în acest concediu să recitesc cartea despre himere şi să confrunt lumea ideilor din această carte cu lumea gândurilor pe care mi le putea „zgândări”, celelalte. Pornisem spre Argos, în căutarea altei himere mitologice. N-am mai ajuns (atunci), decât până la Atena, deoarece o groaznică durere pricinuită de un abces de măsea, m-a doborât şi mi-a tăiat elanul, pur şi simplu. În acele zile (când eu am făcut mai puţine deplasări, pe lângă fiul meu şi soţia mea) – pe plajele de la Paralia Katerini, Platamonas, Neipori, pe muntele Olimp, ori aflat pe Akropole etc...), am început să scriu primele eseuri din „Alergând după o himeră”... Leptopul fiului, nu m-a ajutat (având alte configuraţii şi parolări, pe care nu le-am înţeles) să-mi dactilografiez ciornele sau să postez câte ceva, lucru pe care totuşi l-am făcut de vreo două ori, la sosirea lui în cameră şi, numai la rugăminţele mele, s-a urnit ca să-mi arate câte ceva. Curios, că nici email-ul nu-mi mergea, posibil doar dacă intram pe email-ul cu parola lui, care nu ştiu prin ce minune, mergea. De altfel, îmi propusesem să scriu zilnic un eseu despre carte, dar, n-am reuşit să scriu, acum un an, doar nouă eseuri. Voi continua, acum, după un an, cu speranţa că, ajuns la capătul unui drum, demult plănuit, le voi relua, definitiva şi gândi totul, de la capăt, pentru noua mea carte. Ajunşi, acum, aici în Corint, am parcat maşina în port şi ne-am deplasat de-a lungul danelor de ciment. În dreapta noastră, nu se zărea decât linia unui ţărm fără plajă, de-a lungul oraşului. În stânga, portul nu ne oferea nici o deschidere. M-am îndreptat către cei trei pescari amatori (un puşti de vreo zece ani şi doi tipi între 23-27 de ani), singurii de pe platoul de ciment. Dialogul a decurs cam aşa:
- Plis! Paralia... Where is the beatch?... Paralia! (repetam cuvântul plajă, în greceşte)
- ?!!... Nu m-au înţeles, ori nu puneam eu accentul cum trebuie pe un cuvânt grecesc.
Unul dintre ei, un tip cam la 23 de ani cu perciuni până sub bărbie, faţă ascuţită şi oleacă măsliniu la faţă, mă întrebă uimit:
- Turist?
- Yes!...
- Country?...
- Romanian... (am vrut să-i spun că sunt român).
- Aaa? Gipsy!
Am făcut o grimasă de om lovit în plin plex. Cum adică: gipsy? Ăştia cum aud cuvântul rom... cred că toţi suntem ţigani. Am dat să mă revolt, oarecum revoltat de remarca făcută, dar am tăcut subit, în timp ce doi dintre ei, puştiul mai ales, se prăpădeau de râs, văzându-mi moaca, pleoştită. A căua o interpretare a faptelor ori vorbelor rostite deja, e ca şi cum, în nori, ai zări niscaiva cai verzi pe pereţi, vorba celor cu cântecul. Îmi spuneam, precum filosoful neamţ, că faptele intervin foarte puţin în viaţa omului, că alţi factori sunt prdominanţi: cei morali şi cei psihici. Eu credeam, pur şi simplu, că cei trei erau porniţi pe glume şi, uite na, găsiseră omul. M-am retras, dând din umeri a lehamite, dar, m-am răsucit pe un picior şi l-am luat în primire pe amicul ce tocmai introducea râma în undiţă:
- Peşte? Fisch... ţi-ai dracu, cu un peşte în sacoşă, da faceţi pe şmecherii!
- Fisch?!... dădu el, nedumerit, din cap. Nu înţelesese nimic. I-am arătat plasa de jos, cu singurul peşte prins. S-a repezit la plasă şi mi l-a arătat:
- Fisch?!... mi-a repetat grecul.
Da. Era un peşte amărât, genul scrumbiei de pe la noi. Am dat din mâini, imitând peştele înotând liber prin apă. Păreau că au priceput. „Paralia?...”, şi mi-au arătat partea din stânga oraşului.
- Ok! Bye, bye...
 Fiul meu şi soţia au râs tot timpul drumului. „Gypsi... aha... Gypsi!...”. Prostia, părea, acum, culmea gândirii greceşti, deşi, Nietzche a preferat stilul lor monumental stilului dialectic a lui Platon. M-am gândit că unii preferă să fie intimidaţi decât să fie convinşi şi mi-am amintit şi ce spunea Petre Ţuţea, că una dintre prostiile debitate (de! la tinereţe), a fost: „Am vorbit odată într-o sală de puşcărie, terminând cu cuvintele: mi s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român”. Azi, pare a avea dreptate. Despre prostie... dar mai ales despre „Imperiul Prostiei”, scria Matei Călinescu, următoarele: „Ambiţia spre total şi unic lipseşte prostiei, a cărei forţă stă în capacitatea de a accepta placid orice teorie (chiar falsă) atunci când, pornind de la ea, poate atinge rezultate practice”. Dar, dacă până şi Schiller spunea, că mergând pe stradă găseşte atâta prostie, atunci, nu are scriitorul a se văita de subiecte de scris. Îl credem pe cuvânt şi spunem că e OK! Cioran mă învăţase (din textele sale) că trebuie să mă obişnuiesc cu asta şi să mă pregătesc pentru alte surprize. Să se fi înşelat Cioran, când spunea că Omul abandonat în Imperiul prostiei este un „animal fără viitor”? Avea, însă, dreptate. Domeniul e fabulos. Numai inteligenţa şi bunul simţ sunt limitate, prostia şi ipocrizia n-au limite. După o baie în marea Ionică (pe o plajă ca la noi în Mamaia), ne-am întors spre Atena, oprindu-ne în dreptul Canalului Corint, început în 1882 de o companie franceză şi terminat de greci 11 ani mai târziu. Canalul a jutat Pireul să devină cel mai important port al Greciei. Să priveşti de pe pasarela pietonală de trecere peste canal, la o adâncime de peste 80 de metri, nu cred că poţi rămâne indiferent la prăpastia ce se cască sub tine. Pe mine m-au trecut fiorii. „N-aş vrea dar eu a mă pune cu zeii cei pururi ferice”, cum bine a spus Homer. Aşadar, spre Atena şi, de aici, din nou către casă. Himera din visele mele rămăsese mult în urmă.

                                                              (sfârşit)


8 comentarii:

  1. Regret sincer incidentul cu cei trei pescari, regret de parcă mi s-ar fi întâmplat mie... Dar mă gândesc prin câte situaţii penibile am trecut, în 40 de ani de peregrinări prin toată România... Am sfrâşit prin a lua lucrurile exact aşa cum sunt - şi nu sunt aşa numai la noi, ci peste tot pe unde s-a pripăşit specia de hominizi... Prostia e un imperiu indestructibil, o filoxeră care mănâncă din specie, poate pentru a nu deveni ceea ce ar fi fost în stare să devină... Şi la drept vorbind, ce să le răspunzi, într-o limbă necunoscută, unor troglodiţi, indiferent de naţia lor. Pentru că numai un zevzec îţi spune în faţă că eşti ţigan etc. Zevzecul a lipsit de la învăţătura protocolului, care este congeneră societăţii umane. Ai zice că grecii ar trebui să fie mai isteţi, dar de unde! au câştigat istoric în spirit gregar, în meşteşugul supravieţuirii, iar înţelepciunea lor a fost prăduită de restul popoarelor cu care au venit în contact... Să fi ripostat: Gipsy?! Şi să le fi arătat legitimaţia de scriitor, pe cea de inginer, de politehnician? Ce s-ar fi schimbat cu asta? Poate acei lumpeni s-ar fi ruşinat, ei înde ei...Şi cu asta basta. Căci răul cel mare deja s-a făcut, ireversibil... Masmedia internaţională ne-a prezentat sub acest aspect şi o lume întreagă s-a pătruns de ideea că românii sunt ţigani. Pas de-i convinge de contrariu! Sper din inimă că nu va reuşi să întunece o astfel de păţanie sensul înalt al preumblărilor admirative prin eterna Eladă! Calimara!
    I.L.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc de comentariu coane Ionu (îmi place cum vi se adresează, cu farmecul rostirii, bădia Culai): dar un proverb de-al nostru spune că, dacă o bătălie pe care o câştigi îţi trebuie curaj, atunci, o bătălie pe care o pierzi îţi trebuie curaj însutit. Matei Călinescu avea o frază, la care mă aplec acuma: „Şi Adevărul ca şi Minciuna de care ne temem este urâtă!”. Năluca e greu s-o iei de gât şi s-o dobori cu o singură lovitură, cum spunea V. Hugo, aşa că, atunci când ai curaj, eşti răsplătit, dar, nu totdeauna după cântarul tău. Deci, tot înainte!

    RăspundețiȘtergere
  3. Totuşi, Conu Ionu este născocirea dnei Magda Ursache, a folosit-o şi în publicistica Dsale, a ajuns şi în volumul Vieţile cărţarilor români... Are drepturile de autor pentru această sintagmă. (Aţi trecut, desigur, prin piaţa centrală a Atenei, numită Sintagma. Mai este Acropole, Omonia, alte câteva... Or, Sintagma înseamnă la greci Constituţia...) Cu drag, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  4. Conu Ionu, am reţinut! Mi se părea mai de-al casei, bădia Culai. Mă opresc la două trăsături vrednice de laudă, pentru Bădia Culai: una e aceea prin care vă simte fiecare tresărire, în cuvinte, ori, în mimica afişată pe ecranul TV. La un astfel de "detectiv" de urme, minuţiosul şi limbutul Conan Doyle, pierde, dinaintea bădiei, cu ale lui hazardate podoabe literare. Şi, doi: Bătrâneţea trebuie să fie suprema singurătate, dar nu uitaţi, în aceste clipe ni se dăruieşte după un binecunoscut aforism socratic, - ("Cine se cunoaşte mai bine decât un orb?)". Observ că nici faimosul Femios, nu intuia mai exact, apa, în care ne tot scăldăm de o vreme. De aceea am făcut trimitere la rostirea dumnealui, atunci când aveam nevoie a mă explica în scrierile mele. Moş Nechifor Coţcariul, era şi el, pe undeva, pe acolo. Pitulat printre rânduri.

    RăspundețiȘtergere
  5. Canalul Corint - iată Geniul arhaic, în stare să facă durabile minuni din doar tîrnăcop şi lopată, cu o lopată şi o mistrie... Ori de peste de nenumărat milenii (de la origini, pînă la secolul, hai mileniul prafului de puşcă şi al industrializării pentru îmbogăţirea unora, cu orice preţ, pe spinarea popoarelor oprimate)- Numai cu două Braţe truditoare, mînate de-o Minte iscoditoare.
    Reducînd toate astea la banalul meu cotidian, modest eu nu mă pot lăuda, la cei aproape 70 de ai-ai, ai mei, decît că-n trei s'tămîni - printre alte Munci şi Zile - am izbîndit a-mi monta singur o uşă (treabă de doi, pe puţin!) şi o consolă Arthema aproape monolit, în baie: cu oglindă, spoturi, priză şi dulăpior chiclazuri (Doamnele ştiu de ce!) - Tot de unul Singur. Şi de-ar fi numai asta, tot am de ce fi mîndru: că, la final, uşa s-a îmbucat milimetric în toc, iar consola s-a pozat cuminte şi milimetric în ghearele de prindere, pe la spate.
    Iată de ce e bine să fii sărac, nu kklău de bogat: muncind, nu punînd la treabă pe alţii, prinzi experienţă şi ai idei!
    Un prisăcar, un geolog dublaţi de doi scriitori fără egal mă pot înţelege de ce nu pot fi modest... Nina debarcă mîine-poimîine, ş-apoi om vedea!

    Incidentul cu tuciuriii greci (sunt şi la ei rrromi, dar li se zice pe nume: Atiganoi, nu gypsi ori alte mascarade) e simptomatic pentru Prostia omenească, alimentată de mass media discreţionar de proată şi rea. Cred că eu, în situaţia lui Hagi Tudor (L-am înNobilat: nu-i un efendi oarecare, e un hagiu care-a tras mult peste 3.000 de kilometri-n anvelope şi pingele, poze şi trăiri prin Hellada cea secetoasă), i-aş fi replicat: - Nu, bre, Atiganoiule, îs Tatar din moşi-strămoşi, dar cetăţean Român, că de-aia!... Rrromii noştri-s ca şi (pe la) voi; cînd nu ciordesc ori ciordesc ori joacă bambilici ori..., se fac că muncesc.

    E drept, nu-mi arog nici o paternitate a apelativului empatic, alta, decît Panu Ionu, pentru Acest Prietin Drag nouă şi nu numai... Ori, dacă şi pe-acela mi-o contestă Prietinul, ca mai ştiutor de cîte epitete apelative i-au ornat existenţa şi de la cine provin, apoi, ce-i... Noi îi spunem cum ne e mai drag nouă, nu altora!

    Ca să Vă uimesc şi eu cu niscai ceva, legat de Grecia, vă e-mailez o Lună colosală, parcă voind să-nghită Templul lui Poseidon din, Cap Sunion, în 23 iunie curent.
    Legenda-i scurtă, dar edeficatoare: GRECE, Athènes. La superlune se dresse près de l'ancien temple grec de Poséidon au Cap Sounion, à 65 kilomètres au sud d'Athènes, le 23 Juin 2013. AFP/Aris Messinis...
    Păi, nu meritaţi, măcar atît de la mine, Grecofililor?

    Anonimul ştiut.

    RăspundețiȘtergere
  6. Aşa e! Între "Conu Ionu" şi "Panu Ionu", mai aproape-s eu, de teutoni, dar nici sintagma doamnei Magda nu-i de colo. "Să te fereşti de greci chiar şi atunci când fac daruri" - era o replică. Mie nu-mi făcuse un dar, cu acel "gypsi" ci un mic afront. Aşa că nu aveam de ce a mă teme de ei. De altfel, după revenirea noastră în Paralia Katerini (n-am mai scris despre asta), acum cazaţi la un alt hotel, ne-am întâlnit (într-o seară) cu patronul de la EVA. S-a repezit spre noi, să ne strângă mâinile şi să ne întrebe pe unde am mai fost. Am zis noi, ceva, de Corinth, Argos, Nafplio... la care el a adăugat: "Tool?". Nu auzisem de aşa ceva, aşa că am dat nedumeriţi, din umeri. Pesemne, pe acolo, o fi fost şi un "Tool". Apoi, ne-a transmis acel "Its ok?"... Deja uitasem de răutatea acelui pescar. Mulţumim bădie Culai, de LUNA de pe Akropole: un peisaj superb, completat de o lună suprarealistă, ca în recenta postare despre Kafka. Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere
  7. Apropo(nt) de Kafca (130 de ani-nemuriţi), poate te va trage aţa, Efendi Tudore, la aist link, ţintind spre Clujul napocan au ba:
    http://vasilegogea.wordpress.com/2013/07/03/franz-kafka-scrisoare-tatalui-fragmente-in-traducerea-lui-andrei-zanca/
    De nu se albăstreşte-l vei copia şi plasa pe gugălă, spre edificare.
    Şi, tot pe acolo, pe la Boier Gogea, ultimele mele scîntei(eri) le declezi la Doina recitată la Sighet şi la anemica comemorare Eminescu.
    Timp, numai să ai: de la slujbă, familiale, albine şi - desigur! - prietini...
    Cu prisăcărească iubire, Culai.

    RăspundețiȘtergere
  8. Desigur, Kafka, lua-l-ar Veşnicia!

    RăspundețiȘtergere