Unchiu Nicolae din sătucul unde m-am născut,
îmi povestea odată, că, pe când era mai tânăr, împreună cu moşu-său Vlad,
pornise într-o iarnă, cu carul cu boi, la iarmaroc la oraş. Şi-au terminat ei
treburile pe acolo prin iarmaroc, au băut şi aldămaşul, pentru o vînzare de
grâu şi porumb cu străinii aceia şi, după aceea s-au întors către casă. Au mers
ei ce au mers, drumul lung, boii mergeau încet, hăis şi cea, hăis şi cea; când pe la mijlocul drumului, moşu-său zice:
-
„Nepoate, ai tu grijă de căruţă şi de boi (începuse să şi ningă), vezi
bine de ţine drumul drept, că eu mă simt cam obosit. O să mă învelesc cu
dulmanul şi o să aţipesc o ţâră pe fundul carului. Când n-o să mai poţi tu, mă
trezeşti şi trec eu la boi”
...zis şi făcut, continua el istorisirea.
Numai că zăpada continua să crească şi să astupe drumul, iar ninsoarea fulgilor
de nea albise totul în jur până la orbire. Nu ştiu câte ceasuri să fi trecut,
numai ce se pomeneşte unchiu Nicolae cu moşu-său, că-l zgîlţîia cât putea de
tare:
- „Mă
nepoate, ce dracu făcuşi mă? – îl certa moşu-său. Scoală, scoală mă odată! Tu
nu vezi că nu-s boii la car?! Unde-s mă boii?”
- „Ce
boi, care boi, ce tot îndrugi acolo de boi tataie?” – bâiguia Nicolae,
încercând să se dezmeticească din somnul, ce se vedea cât de colo, îl cam luase
şi pe el pe negândite.
-
„Boii mă, boii de la carul nostru! Nu vezi că nu mai sunt?” – îi striga
în ureche moşu-său, zgîlţîindu-şi nepotul, ca să-şi revină din toropeala adâncă
în care căzuse.
-
„Ţţţ! Păi să ştii că nu mai sunt!” – făcu acesta ochii mari, când se
trezi luat la rost.
-
„Păi asta văd şi eu, zice moşu-său. Au fost până să aţipesc eu, şi acum
gata, nu mai sunt. Bravo nouă mă nepoate! Da, ce dracului ai păzit, tu nu vezi
că am rămas acuma făra boi la car? Pe cine să găseşti acuma, în pustia asta, să
ne tragă nouă carul? Şi unde doamne, iartă-mă, suntem noi aici? Ai, fir-aş să
fiu, cu cine m-a pus... Să plec cu nepotu’ la drum, taman de bobotează!”, se
frămînta el, din coşul căruţei.
... asta vedea şi unchiu Nicolae. Că, de
acum înainte, nu se mai putea pune mare bază pe el. Dar ce putea să facă? Doar
să se scarpine după ureche a pagubă, ca mucalitul Dănilă, din poveste. Asta le
mai trebuia. Fără boi, singuri în câmp, şi cu pustia de ninsoare, hăt, cât
ţineau zările. După ce-şi mai trăsese câţiva pumni în cap, de ciudă, se dădu
moşu-său jos din car, să cerceteze prin împrejurimi, dacă mai era ceva de
cercetat; când deodată se împiedică de un cocoloş îngrămădit în dreptul jugului
de la car, şi un muget de bou îi făcu pe amândoi să încremenească acolo în
mijlocul câmpului. Boii, se vede treaba, se aflau trântiţi pe jos, în mijlocul
drumului. Adormiseră stăpânii, rămaşi slobozi se trântiseră şi ei, iar zăpada
ce nu contenea să se aştearnă, îi acoperise cu totul.
Văzîndu-şi de lucrarea lui, undeva prin ceruri, de pe tronul lui, Domnul
nu prea avea timp şi pentru cele două mogâldeţe şi carul lor cu boi, care
poate, şi acum rătăcesc, rătăcesc întruna; dacă nu cumva, s-a aşternut peste
toate acestea, uitarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu